Viața te poate face să uiți momentele bune când cele rele se abat asupra ta. După ce mama a fost diagnosticată, totul a devenit zgomot de fond. Am renunțat la slujba de stewardesă pentru a avea grijă de ea.
Am vândut totul – mașina mea, casa bunicului din suburbii, chiar și colecția de tablouri a mamei. Era destul de cunoscută în galeriile locale, iar tablourile ei erau destul de scumpe.
„Nu trebuie să faci asta, Ivi”, a protestat mama când i-am adus scrisoarea de demisie să o citească. „Mă descurc.”
„Cum te-ai descurcat când am avut pneumonie în clasa a treia? Sau când mi-am rupt mâna în liceu?” Am sărutat-o pe frunte. „Lasă-mă măcar o dată să am grijă de tine.”
Ultima era pictura ei preferată – o acuarelă în care mă înfățișa stând la fereastra bucătăriei noastre și desenând două păsări care își construiau cuibul într-un arțar din curte.
A surprins fiecare detaliu, de la lumina soarelui dimineții în părul meu ciufulit până la felul în care îmi mușc buza când mă concentrez. A fost ultima pictură pe care a realizat-o înainte de a se îmbolnăvi.
„De ce m-ai desenat desenând păsări?”, am întrebat-o când mi-a arătat pictura pentru prima dată.
Ea zâmbi, atingând cu grijă vopseaua uscată. „Pentru că ai fost întotdeauna ca aceste păsări, draga mea. Întotdeauna creezi ceva frumos, indiferent ce îți rezervă viața”.
În curând am găsit o mină de aur pe internet. Un cumpărător anonim ne-a oferit o avere, mult mai mult decât ne așteptam. Mama nu-i venea să creadă norocul ei.
„Vezi, Ivi? Chiar și când totul pare sumbru, există întotdeauna cineva dispus să te ajute să-ți construiești cuibul.”
Trei săptămâni mai târziu, ea nu mai era. În salonul de spital era liniște, cu excepția sunetului lent al monitoarelor.
„Îmi pare foarte rău, micuțo”, mi-a șoptit ea ultimele cuvinte, adresându-se mie. „Rămâi puternică”.
Medicii au spus că, la final, nu a suferit. Speram să aibă dreptate.
Timpul se scurgea ca nisipul. În ajunul Crăciunului, am rămas singur în subsol, privind umbrele care dansau pe perete, proiectate de farurile mașinilor care treceau.
Nu m-am mai obosit să pun decorațiuni. Ce rost avea? Singura felicitare de Crăciun pe care am primit-o era de la proprietarul casei, care îmi amintea că chiria trebuia plătită pe 1 ianuarie.
Nimeni nu știa unde locuiesc. M-am convins de asta. După moartea mamei, nu mai suportam privirile pline de milă, conversațiile stânjenitoare și întrebările binevoitoare, dar dureroase, despre cum „mă descurc”.
Dar atunci m-a speriat o bătaie puternică în ușă.
M-am apropiat cu grijă și, uitându-mă prin vizor, am văzut un bărbat îmbrăcat într-un costum scump, care ținea în mâini o cutie cadou cu o fundă perfectă. Haina lui probabil costa mai mult decât chiria mea pe trei luni.
„Cu ce vă pot ajuta?”, am strigat prin ușă.
„Domnișoară Ivy? Am un colet pentru dumneavoastră.”
Am deschis ușor ușa, fără să scot lanțul. „Un cadou? Pentru mine?”
El a zâmbit politicos. „Da, doamnă, este pentru dumneavoastră”, a spus el, întinzându-mi cutia. „Aici este și o invitație. Vă asigur că în curând totul va deveni clar.”
Cutia era grea pentru dimensiunile ei, învelită în hârtie groasă, care s-a mototolit ușor când am luat-o. Am găsit un plic elegant, de culoare crem. Dar ceea ce se afla sub el mi-a făcut inima să se oprească — ultima pictură a mamei. Eram eu, înghețată pentru totdeauna în timp, lângă fereastra vechii noastre bucătării, desenând păsări într-o dimineață de primăvară.
„Stați!” am exclamat. „Cine sunteți? De ce returnați acest tablou?”
Bărbatul a ridicat capul. „Veți primi răspunsuri, nu vă faceți griji. Șeful meu ar dori să vă întâlnească. Acceptați invitația?”
M-am uitat la tablou, apoi din nou la el. „Când?”
„Acum, dacă ești gata. Mașina așteaptă.”
Mașina se opri în fața unei vile care arăta ca ceva dintr-un film de sărbători, cu lumini sclipitoare și ghirlande la fiecare fereastră. Zăpada proaspătă scârțâia sub pantofii mei uzați, în timp ce bărbatul mă conducea pe alee.
M-am lipit de tablou, simțindu-mă nelalocul meu.
În interiorul conacului, o scară maiestuoasă se înălța, iar balustrada era decorată cu ghirlande. Bărbatul m-a condus într-un birou luminat, unde focul trosnea în șemineul de piatră. Acolo, ridicându-se din fotoliu, stătea doamna Peterson – aceeași femeie pe care o salvasem în timpul acelui zbor, cu doi ani în urmă.
„Bună, Ivy”, mi-a spus ea cu blândețe. „Nu ne-am mai văzut de mult.”
Am înghețat, strângând tabloul la piept. „Doamnă Peterson?”
Ea mi-a făcut semn să iau loc în fotoliul de piele de lângă șemineu. „Am văzut lucrările mamei tale pe site-ul galeriei de artă locale”, mi-a explicat ea. „Când am văzut tabloul tău, am știut că trebuie să fie al meu. Ceva în felul în care ai surprins aceste păsări…” Tăcu, privirea ei devenind absentă. „Mi-a amintit atât de mult de fiica mea.”
„Ați cumpărat pictura mamei mele?”