În clipa aceea, un bărbat într-un costum gri s-a interpus între noi cu siguranța cuiva care credea că întreg locul îi aparține. Părea să aibă în jur de cincizeci de ani. Părul începuse să i se rărească, iar maxilarul îi era încleștat. Nu-l mai văzusem niciodată, însă, după primele lui cuvinte, am știut imediat cine era.
— Dumneavoastră trebuie să fiți Andrei, a spus rece. Eu sunt Radu. Nepotul Ilenei.
Am încuviințat încet.
— Mi-a vorbit despre dumneavoastră.
— Îmi imaginez, a răspuns el, măsurându-mă din cap până în picioare. Un îngrijitor tânăr se căsătorește cu mătușa mea de optzeci și doi de ani cu trei zile înainte de moartea ei. Presupun că vă dați seama cum arată situația.
— În realitate, lucrurile au stat cu totul altfel.
— Asta spune fiecare.
Domnul Popescu și-a dres glasul cu înțeles, dar Radu nu terminase.
— Voi contesta totul, a declarat el. Căsătoria, testamentul, absolut tot. Avocatul meu pregătește deja actele. Ați profitat de o femeie bătrână și lipsită de apărare, iar eu nu am de gând să vă las să scăpați.
Fără să-mi dau seama, am strâns mai tare geanta în brațe.
— Nu i-am luat niciodată nimic.
— Atunci nu vă va deranja să-mi dați geanta chiar acum.
M-am uitat spre domnul Popescu. El a clătinat aproape imperceptibil din cap, avertizându-mă fără cuvinte.
— Trebuie să mă gândesc, am spus în cele din urmă, apoi m-am întors și am plecat.
— Andrei, așteptați! Lăsați-mă să termin! a strigat domnul Popescu după mine.
Dar eu coboram deja pe stradă. Eram prea tulburat ca să mai privesc în urmă.
Luni, primele zvonuri au început să se răspândească prin cămin.
Mai întâi le-am simțit. Abia după aceea am început să le aud.
Liniștea care se lăsa de fiecare dată când intram în camera de odihnă.
Două asistente care își întrerupeau conversația în clipa în care treceam pe coridor.
Până și rezidenții pe care îi cunoșteam de mai bine de un an au început să mă privească altfel.
Cristina m-a găsit în magazie, în timp ce așezam prosoape curate pe rafturi.
A închis încet ușa în urma ei.
— Conducerea vrea să vorbească cu tine miercuri. Au deschis o anchetă oficială.
— Mă așteptam.
— Trebuie să hotărăști ce vei face, mi-a spus grav.
— Voi da înapoi totul, am răspuns fără ezitare. Orice s-ar afla în geanta aceea. Orice mi-ar fi lăsat Ileana. Radu poate să ia tot. Nu vreau ca cineva să creadă că m-am căsătorit cu ea pentru bani.
Cristina m-a privit lung.
— Andrei… exact asta urmărește Radu.
— Poate că are dreptul. Este ruda ei. Este sângele ei.
— Și ce dacă? a izbucnit ea. Tu ai fost familia ei adevărată. Eu am văzut în fiecare zi ce ați însemnat unul pentru celălalt.
Nu i-am răspuns.
Am continuat doar să împăturesc prosoapele și să le pun unul peste altul.
— Ai nevoie de un plan, a insistat Cristina.
În seara aceea stăteam pe marginea patului, cu geanta veche de pânză a Ilenei în față.
Încă nu o deschisesem.
Aveam senzația că aș profana ceva sfânt. Ca și cum, în clipa în care aș trage fermoarul, aș recunoaște fără cuvinte că Radu avusese dreptate măcar într-o privință.
Atunci telefonul mi-a vibrat.
Era domnul Popescu.
— Andrei, în ziua înmormântării nu am apucat să vă spun tot. Înainte să luați orice decizie, deschideți geanta. Citiți scrisoarea. Ileana știa exact că se va întâmpla asta.
— Ce anume știa că se va întâmpla? am întrebat.
— Știa că Radu va apărea imediat ce va afla că a murit. Era pregătită. Tocmai asta încercam să vă explic înainte să ne întrerupă. Vă rog… deschideți geanta.
Apelul s-a încheiat.
Am rămas mult timp nemișcat, privind mica limbă metalică a fermoarului.
În cele din urmă am tras aer adânc în piept și am deschis geanta încet.
Înăuntru nu se aflau bancnote.
Nici bijuterii.
Nici acte de proprietate.
Nicio cheie de seif.
Nimic din ceea ce mă așteptasem să găsesc.
Pregătită pentru ce?