„Doamnă, nu aveți bilet. Coborâți din autobuz”, strigă șoferul, uitându-se la bătrânica fragilă în haina zdrențuită, care abia se ținea de bară ca să nu cadă.
Autobuzul era aproape gol. Afară cădea leneș zăpada udă. Ea tăcea, strângând doar mai tare geanta uzată cu cumpărături.
„Am spus, coborâți! Aici nu e azil de bătrâni!”, a strigat șoferul mai tare.
Autobuzul părea să fi înghețat. Unii pasageri întorceau capul, prefăcându-se că nu văd. Fata de la fereastră își mușcă buza, supărată. Bărbatul în haină neagră se încruntă, dar nu se mișcă din loc.
Bătrâna s-a îndreptat încet spre ieșire. Fiecare pas îi era greu. Ușile s-au deschis cu un șuierat puternic, iar vântul rece i-a lovit fața. S-a oprit pe treaptă, fără să-și ia ochii de la șofer.
Apoi a vorbit:
După aceea, a coborât și a plecat.
Autobuzul a rămas cu ușile deschise. Șoferul s-a întors cu spatele, ca și cum ar fi încercat să se ascundă de propriile gânduri. Undeva, în adâncul autobuzului, cineva suspina. Fata de la fereastră își ștergea lacrimile. Bărbatul în haină s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă. Pasagerii au început să coboare din autobuz unul câte unul, lăsându-și biletele pe scaune.
După câteva minute, autobuzul era gol. Rămăsese doar șoferul, care stătea în tăcere, cu un „îmi pare rău” nerostit arzând în suflet.
Între timp, bătrâna mergea încet pe drumul acoperit de zăpadă. Silueta ei dispărea în amurg, dar fiecare pas radia demnitate.
A doua zi dimineață, șoferul a venit la muncă, ca de obicei. Totul era ca de obicei: ora matinală, termosul cu cafea, lista de rute. Cu toate acestea, ceva în interiorul său se schimbase pentru totdeauna.
Șoferul nu putea scăpa de neliniște. Aproape că nu dormise, bântuit de amintirea ochilor ei – nu răi, nu jigniți, ci pur și simplu… obosiți. Și cuvintele care îi răsunau în minte: „Am născut oameni ca tine. Cu dragoste”.
Când mergea pe ruta sa, studia cu atenție fețele bătrânilor din stații. Voia să o găsească, deși nu era sigur de ce. Pentru a o ajuta? Pentru a-i cere iertare? Sau măcar pentru a recunoaște că îi era rușine?
A trecut o săptămână.
Într-o seară, când tura lui se apropia de sfârșit, a zărit la stația de lângă piața veche o siluetă familiară – mică, cocoșată. Același palton, aceeași geantă.
A oprit autobuzul și a coborât.
„Bunica…”, a spus el încet. „Iartă-mă. Atunci… am greșit”.
Ea a ridicat ochii spre el. Apoi… i-a zâmbit blând. Fără supărare. Fără reproșuri.
El a ajutat-o să urce în autobuz și a așezat-o pe scaunul din față. Pe drum, i-a propus să bea un ceai. Au călătorit în tăcere. Dar era o tăcere cu totul diferită — caldă, blândă. Părea că le ușura inimile amândurora.
De atunci, el purta mereu în buzunar câteva jetoane în plus — pentru cei care nu-și puteau permite un bilet. Mai ales pentru bunicuțe.
În fiecare dimineață, înainte de începerea turei, își amintea cuvintele ei. Ele deveniseră nu doar o amintire a vinovăției sale, ci și o lecție — să fii om.
Primăvara a venit brusc. Zăpada s-a topit repede și, în curând, la stațiile de autobuz au apărut buchete de zambile – bunicile le vindeau, trei flori învelite în celofan. A început să le recunoască fețele, să le salute, să le ajute să urce în autobuz. Uneori, zâmbea pur și simplu – și vedea cât de mult însemna asta pentru ele.
O căuta în fiecare zi. Întreba de ea, o descria. Cineva i-a spus că ar putea locui lângă cimitir, după pod. Uneori mergea acolo în ziua lui liberă — fără uniformă, fără autobuz. Pur și simplu mergea. În căutare.
Și într-o zi a găsit o cruce modestă de lemn cu o fotografie într-o ramă ovală. Aceiași ochi.
A stat mult timp acolo, în tăcere. Copacii șușoteau, lumina soarelui se strecură printre ramuri.
A doua zi dimineață, pe scaunul din față al autobuzului se afla un mic buchet de zambile. El însuși le culeguse. Lângă ele a pus o plăcuță de carton pe care o decupase cu mâna lui:
„Pentru cei care au fost uitați. Dar care nu ne-au uitat niciodată”.
Pasagerii citeau în tăcere inscripția. Unii zâmbeau. Unii lăsau o monedă pe scaun. Iar șoferul își continua drumul. Mai încet, mai atent. Uneori oprea puțin mai devreme, ca bunica să poată ajunge din urmă.
Pentru că acum înțelegea: fiecare bunică este mama cuiva. Fiecare zâmbet este recunoștința cuiva. Și fiecare „doar câteva cuvinte” poate schimba viața cuiva.
