Au așezat-o mai bine, au conectat alți senzori. Asistentele se mișcau rapid prin salon, pregătind tot ce era necesar.
Dar frica nu o slăbea nici pentru o secundă.
— Spuneți-mi… a apucat mâna medicului tânăr. Copilul meu va trăi?
El a privit-o cu acea sinceritate pe care ea o dorea și de care, în același timp, se temea mai mult decât de orice.
— Vom face tot ce ne stă în putere.
Răspunsul acesta nu i-a adus liniște.
Contracțiile deveneau tot mai puternice. Fiecare nou val de durere se prăvălea peste ea cu o asemenea forță, încât își încleșta dinții. Încerca să respire așa cum fusese învățată, dar neliniștea îi rupea concentrarea.
În minte îi reveneau anii de așteptare: toate zilele în care visase la un copil, toate lacrimile, toate încercările eșuate. Toate cuvintele medicilor: „Este imposibil.”
Iar acum, când minunea mult dorită se întâmplase în sfârșit… era amenințată.
— Oare am să pierd totul din nou? a șoptit ea.
Nimeni nu i-a răspuns.
Medicii continuau să lucreze, însă chipurile lor rămâneau încordate. Schimbau între ei propoziții scurte, al căror sens ea abia îl mai putea prinde.
— Tensiunea crește.
— Urmăriți pulsul.
— Pregătiți echipamentul.
Fiecare cuvânt îi sporea groaza.
O nouă durere, tăioasă, a făcut-o să strige.
— Nu mai pot… e prea mult…
— Veți putea, a spus cu siguranță doctorul cărunt. Suntem aici, lângă dumneavoastră.
Ea s-a agățat cu degetele de cearșaf.
— Spuneți-mi… vouă vă este teamă?
El a tăcut o clipă.
— Suntem… foarte atenți.
Atât i-a fost de ajuns ca să înțeleagă adevărul.
Le era frică.
Iar asta a speriat-o și mai tare.
Contracțiile veneau una după alta. Timpul părea să se topească. Minutele se lungeau până deveneau nesfârșite.
La un moment dat, l-a văzut pe unul dintre medici ieșind încet din salon, vorbind la telefon.
— Pe cine cheamă? a întrebat ea, abia reușind să respire.
Medicul tânăr a ezitat puțin, dar a răspuns:
— Încă un specialist.
— De ce?
Pentru câteva clipe, el nu și-a găsit cuvintele.
— Pentru că situația dumneavoastră… este extrem de neobișnuită.
Ea și-a închis ochii.
Cuvântul „neobișnuită” suna aproape ca o condamnare.
Și totuși, undeva adânc, în ea, mai rămăsese o fărâmă de speranță.
— Este copilul meu, a murmurat ea. L-am așteptat toată viața…
Lacrimile i s-au rostogolit pe obraji.
— Vă rog… salvați-l.
În clipa aceea, în salon a intrat un alt medic. Înalt, stăpân pe sine, cu o privire atentă și gravă. Și-a tras repede mănușile și s-a apropiat de pat.
— Aceasta este pacienta? a întrebat scurt.
— Da, a răspuns medicul tânăr.
Noul specialist a privit monitorul, apoi și-a întors ochii spre femeie.
Expresia feței i s-a schimbat.
S-a încruntat.
— Când au început contracțiile?
— Foarte recent, i s-a răspuns.
A dat din cap și s-a aplecat mai aproape, studiind cu atenție valorile.
Femeia îl privea cu o neliniște tot mai mare.
— Spuneți-mi… înțelegeți ce se întâmplă?
El nu a răspuns pe loc.
— Am câteva presupuneri.
— Care?
A privit-o drept în ochi.
— Trebuie să acționăm cu cea mai mare prudență.
Inima ei s-a strâns dureros.
— Este periculos?
El a făcut o pauză scurtă.
— Da.
Un singur cuvânt a fost suficient ca lumea ei să se răstoarne.
Dar femeia nu și-a plecat privirea.
— Atunci nu pierdeți nici o secundă.
Medicii au început să se miște mai repede. Comenzile lor au devenit mai clare, gesturile mai sigure, mai precise.
Totuși, tensiunea din salon creștea.
Iar ea simțea că în fața lor se afla ceva pentru care niciunul nu fusese pregătit…
Cuvintele ei au părut să fie semnalul pe care îl așteptaseră. Întregul salon s-a pus în mișcare, de data aceasta fără agitație oarbă. Gesturile medicilor deveniseră coordonate, exacte, măsurate, ca și cum fiecare își cunoștea dinainte locul în această situație ciudată și tulburătoare.
Femeia stătea întinsă, respirând greu, cu degetele strânse pe marginea cearșafului. Durerea se revărsa tot mai puternic peste ea, dar nu durerea o îngrozea cel mai mult. Cel mai cumplit era ceea ce vedea în ochii medicilor: încordarea lor, felul în care încercau să nu-și țină prea mult privirile unii asupra altora.
— Trebuie să fim pregătiți pentru orice evoluție, a spus încet noul specialist, fără să-și ia ochii de la monitor.
— Bătăile inimii sunt instabile, a adăugat medicul tânăr.
— Dar se aud, a șoptit femeia, agățându-se de acele cuvinte ca de ultima scândură de salvare.
Nimeni nu a răspuns, însă doctorul cărunt i-a strâns ușor palma.
— Respirați adânc. Suntem cu dumneavoastră.
Ea a încuviințat, deși pe dinăuntru frica o strângea ca un clește. Pentru o clipă, i s-a părut că era din nou tânăra femeie de altădată, așezată în fața unui doctor, auzind fraza care îi sfâșiase sufletul: „Nu veți putea avea niciodată copii.”
Dar acum era altfel. Acum în ea exista viață. Și nu avea de gând să o lase să plece.
— Sunt pregătită, a șoptit printre dureri.
Contracțiile s-au întețit. Aparatele au început să piuie mai des. Asistentele au schimbat priviri rapide, apăsate.
— Intrăm în faza activă, a rostit unul dintre medici.
— Pregătiți tot ce trebuie, a răspuns specialistul.