– Nu voi mai locui cu o bătrână străină! – spuse ferm Radu, privind direct în ochii mamei sale.
Mamă, spune-i tu! M-am săturat să tot explic! – răsuflă Ana, nervoasă, mângâind marginile feței de masă, evitând privirea fiului.
Ce mai e de explicat? – puse Radu ceșcuța cu ceai și se așeză în fața ei. – Am spus clar: mă mut peste o săptămână. Am închiriat apartamentul, am plătit depozitul.
Rădăcina, dar cum rămânem noi aici… – începu Ana, dar Radu îi făcu un semn brusc cu mâna.
Mamă, am douăzeci și șapte de ani! E timpul să am propriul meu loc, nu crezi?
Din camera alăturată se auzi un tuseu domolit, apoi un obiect care cade și un murmur nemulțumit.
Uite, spuse Ana cu un oftat, iar ea a mai scăpat ceva. Mă duc să văd.
Nu merge, puse Radu mâna pe umărul ei. Să se descurce singură. Nu e treaba ta să fii îngrijitoare.
Dar, Rădăcina, ea e bătrână…
Ajunge! vocea lui deveni mai aspră. Ea nu e nimic pentru tine! Mama tatălui tău, care nu ți-a spus niciodată un cuvânt bun.
Ana strâmbă din nas, ca și cum ar fi simțit o durere. Într-adevăr, bunica Valeria niciodată nu a acceptat-o. Când Ana s-a căsătorit cu soțul ei, acum douăzeci și opt de ani, Valeria a primit-o rece, ca pe o invitată nedorită. Șoptea cu vecinele că fiul ei putea găsi pe cineva mai potrivit, că Ana nu face parte din cercul lor, că are un caracter greu. După nașterea lui Radu, a declarat că ea însăși va crește nepotul, că mama lui e prea tânără și neexperimentată.
Îți amintești cum te numea? Radu știa că a nimerit punctul sensibil. „Această Ana a ta.” Nici măcar pe nume nu o alinta. Iar când tatăl a murit…
Ajunge, spuse Ana încet. Nu mai continua.
Dar fiul nu se potoli. De când tatăl nu mai e, au trecut trei ani, iar amintirile încă dor. Valeria i-a spus atunci direct că apartamentul aparține fiului ei, deci acum lui. Că Ana și Radu trebuie să își caute locuință. Că au îndurat destul de la „acești oameni”.
Și cine te-a ajutat după accidentul vascular? continuă Radu. Cine a chemat ambulanța? Cine a alergat prin spitale?
Oprește-te, se ridică Ana și începu să strângă lucrurile de pe masă.
Nu! vezi ce face! noaptea face gălăgie, sparge vesela ca să nu dormi, dă televizorul la maxim. Și acele aluzii că e hrănită prost, că primește medicamente greșite…
Din camera bunicii răsună un strigăt:
Ana! Vino aici!
Femeia făcu automat un pas spre ușă, dar Radu îi prinse mâna.
Unde? Să se ridice singură dacă are nevoie.
Radu, ea e bolnavă…
Bolnavă? Ea e mai sănătoasă decât noi doi! Doar că e obișnuită să domine. Tatăl o purta în brațe, acum tu continui acest obicei.
Ana! vocea deveni mai tăioasă. Ai orbit?
Ana smulse mâna și se duse la bunică. Aceasta era acoperită cu o pătură, iar un ziar era împrăștiat lângă ea.
Ridică-l, mârâi ea. Vreau să citesc.
Valeria, ai ochelarii?
Desigur! crezu ea ofensată. Credeai că sunt oarbă? puse ochelarii și ceru ceai fierbinte. Căci ieri i-au adus o băutură greșită.
Ana ridică tăcută ziarul, îl așeză pe măsuță și ieși să încălzească ceainicul. Radu stătea cu fața posomorâtă.
Deci iar alergi la primul strigăt?
Nu începe, răspunse mama obosită.
Mamă, ascultă-mă, se apropie Radu. Mă mut. Și tu vii cu mine.
Ana rămase blocată cu ceainicul în mână.
Cum adică?
Simplu. Apartament cu două camere, loc suficient. Vom trăi liniștiți, fără scandaluri permanente.
Iar ea?
Să trăiască cum vrea. Ce a semănat, aceea va culege.
Radu, nu pot… Ea va rămâne complet singură.
Și bine face! Să învețe ce înseamnă fără ajutorul tău.
Ana a pus ceainicul jos, sprijinindu-se de masă. În gând, gânduri amestecate, în piept, un amestec ciudat de vinovăție și ușurare.
Mamă, îți amintești ce a spus după înmormântarea tatălui? vocea fiului se domoli. „Acum strângeți-vă lucrurile, apartamentul e al meu.” Ții minte?
Ana dădu din cap. Ziua aceea rămase adânc în memorie. S-au întors de la cimitir, s-au așezat la ceai, iar bunica, tăcută pe tot parcursul ritualului, anunță brusc că acum totul s-a schimbat. Că Ana și Radu sunt de prisos. Că e timpul să se mute.
Dar cine a spus că nu va pleca? Cine a promis să aibă grijă de ea, indiferent de ce?
Eu, recunoscu Ana încet. Dar atunci totul era diferit… Tocmai își plânsese fiul.
Mamă, au trecut trei ani! Trei ani în care ai spălat, găteai, alergai prin spitale. Ea a zis măcar „mulțumesc”?
Ana se gândi. Niciodată nu auze „mulțumesc”, doar reproșuri. Că supa nu e sărată, că cămașa nu e călcată cum trebuie, că medicamentele nu-s potrivite. Recent, Valeria, în fața vecinei, declară că locuiește cu străini care abia așteaptă moartea ei.
Ana! Unde e ceaiul meu? strigă vocea din cameră.
Îl aduc! răspunse ea automat, dar Radu îi blocă drumul.
Nu, nu te duce. Așază-te.
Mamă, așază-te. Trebuie să vorbim.
Ana se așeză cu jumătate de inimă. Radu îi prinse mâinile.
Mamă, nu vreau să locuiesc cu o bătrână străină. Și ție nu-ți recomand. Ai doar cincizeci și doi de ani. De ce să-ți irosești viața cu cineva care nu te apreciază?
Ea nu e străină, Radu. E bunica ta.
Bunica? el zâmbi amar. Niciodată nu m-a iubit. Îți amintești cum spunea că sunt încăpățânat și răutăcios? Când am intrat la facultate, a spus că banii se cheltuiesc degeaba, că din mine nu va ieși nimic bun.
Ana tăcu. Își amintea durerea acelor cuvinte. Dar soțul ei a cerut atunci să nu-i dea atenție, zicând că mama lui e severă, dar bună la suflet.
Ana! vocea Valeriei deveni tăioasă. Ai pierdut mințile?
Radu se ridică brusc și păși în camera bunicii. Ana îl auzea spunând:
Bunico, mama e ocupată. Dacă vrei ceai, ridică-te și fă-l singură.
Cum îndrăznești să-mi vorbești așa?! se înfurie bătrâna. Adu-o pe mama!
Nu o voi chema. Și oricum, peste o săptămână ne mutăm.
Unde?!
La apartamentul nostru. Eu și mama.
Și eu?
Veți rămâne aici. Singură. Cum ați vrut mereu.
Radu! strigă Ana, dar el se întorcea deja mulțumit.
Gata, spuse. Acum să se gândească ea.
De ce așa brusc? Trebuia discutat…
Mamă, am discutat o sută de ori! Ai spus tu însăți că nu mai poți suporta capriciile ei.
Așa e. Mai ales după ce a numit-o leneșă în fața tuturor.
Dar ea e bătrână, îi e greu…
Mamă, are șaptezeci și cinci de ani, nu nouăzeci! Și nu e mai bolnavă decât alții. Doar că e obișnuită să manipuleze.
Din cameră se auziră sughițuri. Ana se ridică, dar Radu dădu din cap.
Nu merge. E un spectacol. Acum plânge, apoi începe să preseze.
Dar dacă îi e cu adevărat rău?
Rău? râse el. Mamă, unde erau lacrimile ei acum trei ani, hmm? Când ne dădea afară?
Ana își aminti ziua aceea. Bunica era uscată ca lemnul. Nicio lacrimă, doar rece: „Strângeți-vă lucrurile”.
Și apoi? Accident vascular. Și cine a avut grijă de ea? Cine a alergat prin spitale?
Exact. Iar ea, odată revenită, iar începu cu vechile obiceiuri.
Suspinele din spatele zidului se liniștiră. Acum era liniște.
Vezi? Radu arătă către cameră. Înțelesese că nu e nimic serios și se oprise.
Ana turnă apă, sorbi încet. Fiul avea dreptate. Valeria nu a iubit-o niciodată. Critici și umilințe, și după moartea soțului, încercase să o dea afară.
Dar să lași bătrâna singură… E omenesc?
Mamă, înțeleg că îți e greu, spuse Radu. Ești bună. Dar gândește-te la tine. Vrei și tu să trăiești?
Ana dădu din cap. Își dorea mult. Fără tensiune constantă, fără reproșuri, fără sentimentul datoriei veșnice.
Îți amintești cum era înainte? Când tatăl era viu? Mergeam la teatru, primeam oaspeți. Și acum? Când ai fost ultima oară liberă?
Se gândi. De mult. Prietena o invitase la cinema, dar a refuzat, temându-se să lase bătrâna singură.
Hai să încercăm, o îndemnă fiul. Ne mutăm, trăim puțin împreună. Dacă îi va fi rău, decidem ce facem.
Dar dacă se întâmplă ceva?
Avem telefon, vecini. Putem angaja o îngrijitoare, dacă plătește ea.
Din cameră se auziră pași. Valeria apăru în ușă, sprijinindu-se de toc.
Deci ați decis să abandonați bătrâna la voia sorții?
Nimeni nu te abandonează, răspunse calm Radu. Pur și simplu trăim separat.
Și eu cum rămân? Singură, bolnavă?
Nu ești mai bolnavă decât pretinzi. Și apoi, voi ne-ați dat afară acum trei ani. Țineți minte?
Bunica clipi, surprinsă.
Ce altceva? se ridică Radu. Noi suntem aceiași, același apartament. Care e diferența?
Diferența e că acum sunt slăbită! amână ea slab. Am nevoie de ajutor!
Poate trebuia să te gândești mai devreme? vocea fiului deveni mai aspră. Poate nu trebuia să rănești pe cei care timp de trei ani au avut grijă de tine?
Bătrâna își întoarse privirea către Ana.
Ana, nu mă vei lăsa singură? Sunt bătrână, bolnavă…
Ea tăcea, prinsă între milă și resentimente.
Mamă, spune-i adevărul, ceru Radu încet. Spune cât de obosită ești de reproșurile constante.
Niciodată nu te-am numit străină! izbucni Valeria.
Nu? Atunci ce spuneai vecinei? Că locuiești cu străini care așteaptă moartea ta?
Bătrâna ezită.
Cum așa? nu înceta fiul. Mama a suportat treizeci de ani în această familie. Treizeci de ani. Și tu o consideri în continuare străină.
Ana se apropie de fereastră. Se simțea apăsată.
Valeria, spuse ea fără să se întoarcă, îți amintești ce mi-ai spus acum trei ani?
Ana, eram în durere…
Ai spus: „Strângeți-vă lucrurile, apartamentul e al meu.” Ții minte?
Tăcere.
Și ai mai spus că ați îndurat destul de la oameni străini. Ții minte și asta?
Nu contează ce voiai, se întoarse Ana. Contează ce ai spus. Și am reținut.
Bunica se lăsă pe scaun, parcă se ofili.
Bolnavă, spuse Ana. Dar de ce trebuie să ajute cei pe care îi consideri străini?
Bătrâna mângâia tăcut halatul.
Valeria, mi-ai arătat toată viața că sunt de prisos aici. De ce ar trebui să rămân acum?
Pentru că… așa trebuie, murmură ea slab.
Cui trebuie? se implică Radu. Ție? Noi? Să suportăm mereu?
Bătrâna ridică privirea plină de lacrimi către el.
Rădăcina, ești nepotul meu…
Nepotul pe care nu l-ai iubit niciodată. Cărui i-ai spus mereu că eșuează.
Eu… nu credeam că vei ține minte…
Țin minte. Și mama ține minte. Peste o săptămână plecă. Apartamentul rămase în urmă, cu draperiile grele, miros de medicamente și liniștea veșnică, întreruptă doar de tuse. Ana nu se mai uita înapoi, deși inima îi era strânsă. În noul apartament cu două camere era lumină, miros de vopsea și cafea. Prima noapte dormi fără întreruperi, iar dimineața, privind pe fereastră, zâmbi. Radu a pus pe masă două cești, una cu ceai, alta cu lapte, ca în copilărie. În apartamentul vecin, televizorul mai hârjonea, dar nu le mai tulbura liniștea. Iar bătrâna, rămasă singură, stătu mult în fotoliu, fără să aprindă lumina. Abia a doua zi sună la vecină, pentru a-i cere să vină. Vorbea încet, cu mâinile tremurânde. Pentru prima dată după mulți ani, îi era teamă.