– Nu voi mai locui cu o bătrână străină! – spuse ferm Radu, privind direct în ochii mamei sale.
Mamă, spune-i tu! M-am săturat să tot explic! – răsuflă Ana, nervoasă, mângâind marginile feței de masă, evitând privirea fiului.
Ce mai e de explicat? – puse Radu ceșcuța cu ceai și se așeză în fața ei. – Am spus clar: mă mut peste o săptămână. Am închiriat apartamentul, am plătit depozitul.
Rădăcina, dar cum rămânem noi aici… – începu Ana, dar Radu îi făcu un semn brusc cu mâna.
Mamă, am douăzeci și șapte de ani! E timpul să am propriul meu loc, nu crezi?
Din camera alăturată se auzi un tuseu domolit, apoi un obiect care cade și un murmur nemulțumit.
Uite, spuse Ana cu un oftat, iar ea a mai scăpat ceva. Mă duc să văd.
Nu merge, puse Radu mâna pe umărul ei. Să se descurce singură. Nu e treaba ta să fii îngrijitoare.
Dar, Rădăcina, ea e bătrână…
Ajunge! vocea lui deveni mai aspră. Ea nu e nimic pentru tine! Mama tatălui tău, care nu ți-a spus niciodată un cuvânt bun.
Ana strâmbă din nas, ca și cum ar fi simțit o durere. Într-adevăr, bunica Valeria niciodată nu a acceptat-o. Când Ana s-a căsătorit cu soțul ei, acum douăzeci și opt de ani, Valeria a primit-o rece, ca pe o invitată nedorită. Șoptea cu vecinele că fiul ei putea găsi pe cineva mai potrivit, că Ana nu face parte din cercul lor, că are un caracter greu. După nașterea lui Radu, a declarat că ea însăși va crește nepotul, că mama lui e prea tânără și neexperimentată.
Îți amintești cum te numea? Radu știa că a nimerit punctul sensibil. „Această Ana a ta.” Nici măcar pe nume nu o alinta. Iar când tatăl a murit…
Ajunge, spuse Ana încet. Nu mai continua.
Dar fiul nu se potoli. De când tatăl nu mai e, au trecut trei ani, iar amintirile încă dor. Valeria i-a spus atunci direct că apartamentul aparține fiului ei, deci acum lui. Că Ana și Radu trebuie să își caute locuință. Că au îndurat destul de la „acești oameni”.
Și cine te-a ajutat după accidentul vascular? continuă Radu. Cine a chemat ambulanța? Cine a alergat prin spitale?
Oprește-te, se ridică Ana și începu să strângă lucrurile de pe masă.
Nu! vezi ce face! noaptea face gălăgie, sparge vesela ca să nu dormi, dă televizorul la maxim. Și acele aluzii că e hrănită prost, că primește medicamente greșite…
Din camera bunicii răsună un strigăt:
Ana! Vino aici!
Femeia făcu automat un pas spre ușă, dar Radu îi prinse mâna.
Unde? Să se ridice singură dacă are nevoie.
Radu, ea e bolnavă…
Bolnavă? Ea e mai sănătoasă decât noi doi! Doar că e obișnuită să domine. Tatăl o purta în brațe, acum tu continui acest obicei.
Ana! vocea deveni mai tăioasă. Ai orbit?
Ana smulse mâna și se duse la bunică. Aceasta era acoperită cu o pătură, iar un ziar era împrăștiat lângă ea.
Ridică-l, mârâi ea. Vreau să citesc.
Valeria, ai ochelarii?
Desigur! crezu ea ofensată. Credeai că sunt oarbă? puse ochelarii și ceru ceai fierbinte. Căci ieri i-au adus o băutură greșită.
Ana ridică tăcută ziarul, îl așeză pe măsuță și ieși să încălzească ceainicul. Radu stătea cu fața posomorâtă.
Deci iar alergi la primul strigăt?
Nu începe, răspunse mama obosită.
Mamă, ascultă-mă, se apropie Radu. Mă mut. Și tu vii cu mine.
Ana rămase blocată cu ceainicul în mână.
Cum adică?
Simplu. Apartament cu două camere, loc suficient. Vom trăi liniștiți, fără scandaluri permanente.
Iar ea?
Să trăiască cum vrea. Ce a semănat, aceea va culege.
Radu, nu pot… Ea va rămâne complet singură.
Și bine face! Să învețe ce înseamnă fără ajutorul tău.
Ana a pus ceainicul jos, sprijinindu-se de masă. În gând, gânduri amestecate, în piept, un amestec ciudat de vinovăție și ușurare.
Mamă, îți amintești ce a spus după înmormântarea tatălui? vocea fiului se domoli. „Acum strângeți-vă lucrurile, apartamentul e al meu.” Ții minte?
Ana dădu din cap. Ziua aceea rămase adânc în memorie. S-au întors de la cimitir, s-au așezat la ceai, iar bunica, tăcută pe tot parcursul ritualului, anunță brusc că acum totul s-a schimbat. Că Ana și Radu sunt de prisos. Că e timpul să se mute.
Dar cine a spus că nu va pleca? Cine a promis să aibă grijă de ea, indiferent de ce?
Eu, recunoscu Ana încet. Dar atunci totul era diferit… Tocmai își plânsese fiul.
Mamă, au trecut trei ani! Trei ani în care ai spălat, găteai, alergai prin spitale. Ea a zis măcar „mulțumesc”?
Ana se gândi. Niciodată nu auze „mulțumesc”, doar reproșuri. Că supa nu e sărată, că cămașa nu e călcată cum trebuie, că medicamentele nu-s potrivite. Recent, Valeria, în fața vecinei, declară că locuiește cu străini care abia așteaptă moartea ei.
Ana! Unde e ceaiul meu? strigă vocea din cameră.
Îl aduc! răspunse ea automat, dar Radu îi blocă drumul.
Nu, nu te duce. Așază-te.
Mamă, așază-te. Trebuie să vorbim.
Ana se așeză cu jumătate de inimă. Radu îi prinse mâinile.
Mamă, nu vreau să locuiesc cu o bătrână străină. Și ție nu-ți recomand. Ai doar cincizeci și doi de ani. De ce să-ți irosești viața cu cineva care nu te apreciază?
Ea nu e străină, Radu. E bunica ta.