Mariana stătea întinsă lângă mine — destinsă, mulțumită, cu brațele risipite pe pernă — și nici măcar nu bănuia ce se petrecea în mine în clipa aceea. Eram la mine acasă, în dormitorul pe care îl aerisisem din timp și în care pusesem lenjerie curată. Iar eu zăceam cu ochii în tavan și aveam un singur gând: să ajung cât mai repede la duș, să-mi spăl de pe piele senzația aceea apăsătoare, ca și cum nu fusesem apropiat de o femeie, ci de un bărbat neîngrijit, transpirat, care doar își pusese o perucă de femeie.
Am cincizeci și opt de ani. Nu sunt vreun bărbat frumos, firește: am puțină burtă, chelia începe deja să se vadă, dar de mine am grijă. Mereu am crezut că vârsta nu e o scuză ca omul să se lase în paragină. În baie am un trimmer și îl folosesc regulat. Subraț, zona intimă — pentru mine acestea țin de igiena de bază, mai ales vara, când temperatura urcă spre treizeci de grade. Părul absoarbe mirosurile, păstrează transpirația. E neplăcut și, după părerea mea, deloc igienic.
Sincer, eram convins că femeile de azi, mai ales cele de la oraș, educate, înțeleg astfel de lucruri fără să fie nevoie de explicații. Dar m-am înșelat. Pentru unele, se pare, „naturalețea” cântărește mai mult decât dorința de a fi plăcută pentru omul de lângă tine.
Totul a început cam cu o lună în urmă, la aniversarea vechiului meu prieten Victor. Petreceam într-o cafenea de pe faleză, era gălăgie, voie bună, lume multă. Acolo am văzut-o pe ea — Mariana. Era rudă cu soția lui Victor, verișoara ei dintr-o zonă de provincie, mutată în oraș de câțiva ani.
Avea cincizeci și șapte de ani. Trebuie să recunosc, arăta bine. Rochia îi venea frumos pe corp, părul era aranjat cu grijă, iar parfumul ei era discret și plăcut. Am intrat în vorbă, apoi am dansat puțin. Mi s-a părut o femeie interesantă, citită, lucra la arhivă, avea o voce liniștită, blândă. Eu, bărbat divorțat, am fost imediat atras. Mi-am zis: iată o femeie normală, fără pretenții inutile, fără goană după bani, un om alături de care poate ai putea întâmpina bătrânețea în tihnă.
Am început să ne vedem. Ne plimbam prin parc, hrăneam veverițele, am fost la cinema la o comedie locală oarecare. Se purta cu demnitate: nu se agăța de mine, dar nici nu juca rolul femeii inaccesibile. Vorbeam mult — despre copii, ea avea un fiu adult la București, despre sănătate, despre viață.
Cu ea îmi era ușor. Ajunsesem chiar să mă gândesc că, poate, cu timpul, am putea locui împreună. Până la urmă, singurătatea se simte uneori cel mai tare seara, când te întorci într-un apartament gol, unde te întâmpină doar liniștea și televizorul.
La a cincea întâlnire am invitat-o la mine. M-am pregătit: am pus masa, am cumpărat vin bun, brânzeturi, fructe. Totul a decurs firesc — discuții, muzică, apoi am dansat în sufragerie. După aceea am ajuns în dormitor. Eram într-o dispoziție bună, nu mai avusesem de mult apropiere, îmi doream căldură și tandrețe.
S-a dezbrăcat. Pentru vârsta ei, silueta era chiar decentă. Dar când ne-am întins și ea și-a ridicat brațele ca să mă cuprindă de gât…
La început am crezut că mi se pare. Sub brațe avea păr des, închis la culoare, lung cam de doi-trei centimetri. Nu era ceva de genul „am uitat ieri”. Se vedea clar că nu mai atinsese acea zonă de foarte mult timp. Și imediat a venit și mirosul — aspru, greu, amestecat cu parfumul.
Într-o clipă mi s-a stins orice dorință. Dar nu puteam pur și simplu să mă opresc. Am dus totul până la capăt cumva, aproape mecanic, încercând să nu privesc și să nu respir adânc. A fost extrem de neplăcut. Aveam senzația că și eu mă îmbibasem cu acel miros.
Câteva zile nu am mai luat legătura cu ea. Încercam să înțeleg ce fusese. Poate fusese o întâmplare. Poate se simțise rău sau nu apucase. Totuși, era un om bun, nu voiam să stric totul dintr-un foc. Am hotărât să vorbesc cu ea.
Ne-am întâlnit, am băut o cafea. Discuția mergea greu, eu eram încordat. Abia afară, când mergeam spre stație, mi-am făcut curaj.
— Mariana, îmi placi foarte mult. Dar există un lucru… Te rog doar să nu te superi.
S-a încordat imediat:
— Ce s-a întâmplat?
Am încercat să vorbesc cât mai delicat:
— Eu sunt foarte atent la igienă. Am grijă de mine. Și mi-ar plăcea dacă și tu ai acorda atenție unor lucruri precum… subrațul. Arată mai îngrijit și se simte mai puțin mirosul.
Mă așteptam să se jeneze. În schimb, ea a izbucnit într-un râs sonor:
— Vorbești serios? Am cincizeci și șapte de ani! Ce sunt eu, o fetiță, ca să rad totul de acolo? Am pielea sensibilă, apoi mă irit. Și, până la urmă, e natural. Dacă natura a dat, înseamnă că așa trebuie. Pe soțul meu nu l-a deranjat niciodată. Tu ești doar răsfățat.
Am încercat să-i explic că nu era vorba despre modă, ci despre igienă elementară. Dar ea mi-a răspuns tăios:
— Eu nu am de gând să mă ocup de asta. Cine are nevoie de mine mă acceptă așa cum sunt. Cui nu-i convine, să-și caute alta.
În acel moment am înțeles că problema nu era nici măcar părul. Era felul ei de a privi lucrurile. Pur și simplu nu conta pentru ea că mie îmi era neplăcut.
Mai târziu am observat că nici pe picioare nu îndepărta părul. Atunci, pentru mine, totul a devenit definitiv limpede.
După asta nu am mai continuat relația. Mi-a scris de câteva ori, i-am răspuns scurt, iar totul s-a stins treptat de la sine.
M-am gândit mult la povestea asta și am ajuns la câteva concluzii.
Pentru mine contează îngrijirea și senzația de feminitate. Am nevoie să simt diferența dintre corpul masculin și cel feminin.
Pentru mine, igiena este o formă de respect față de partener. Eu fac un efort pentru omul de lângă mine și aștept același lucru în schimb.
Și, în cele din urmă, e vorba despre atitudinea față de propria persoană. Pentru mine, grija de sine nu ține de vârstă, ci de dorința de a trăi pe deplin, nu doar de a exista.
Acum sunt singur. E vineri seară, liniște. Aș fi putut fi cu ea, dar înțeleg că nu aș fi reușit să închid ochii la ceva ce îmi provoacă respingere pe dinăuntru.
Poate cineva va spune că sunt prea pretențios. Dar pentru mine aceasta este o parte importantă a intimității.
Dacă voi mai căuta pe cineva, nu știu. Dar un lucru îl înțeleg sigur: nu sunt pregătit să mă oblig să accept ceva ce îmi este neplăcut.
Voi ce credeți — este într-adevăr un lucru de principiu sau exagerez? Trebuie să accepți omul cu totul sau asemenea lucruri pot fi discutate, iar schimbările pot fi așteptate?