Nu mai calc niciodată la soacra mea.
La soacră nu mai merg. Dacă ți se pare atât de necesar, du-te tu. Și ia-o și pe sora ta, poate îi prinde bine să ajute.
Pentru prima dată, Irina nu i-a mai vorbit lui Mihai cu jumătate de gură. I-a pus adevărul în față și a refuzat să mai înghită în tăcere.
— Irina, eu sunt, deschide!
Sunetul interfonului a spintecat liniștea apartamentului. Irina a lăsat cârpa pe marginea chiuvetei, și-a șters palmele de șorț și a apăsat butonul. Soacra. Tocmai în singura ei zi liberă, când Ilinca era la grădiniță, iar ea putea, în sfârșit, să facă ordine fără să alerge dintr-o cameră în alta.
Doina a intrat gâfâind, cu o sacoșă în mână.
— Am fost la policlinică, mi-au luat analizele. Și m-am gândit să trec pe la voi, să aduc ceva. Uite, dulceață de zmeură pentru Ilincuța, știu că îi place.
— Mulțumesc, a spus Irina, punând borcanul pe raft. Intrați, fac imediat un ceai.
— Stau doar un minut.
Minutul acela s-a întins aproape o oră.
Soacra s-a așezat la masa din bucătărie, a băut ceai și a început să povestească despre tensiune, despre vecina care iar își plimba câinele fără lesă, despre Raluca, fiica ei, care sunase din Constanța și se plânsese de șefii de la serviciu.
Irina dădea din cap, îi mai turna ceai și, din când în când, își arunca privirea spre găleata cu apă lăsată pe hol. Jumătate de apartament încă aștepta să fie curățat.
— De ce arăți așa obosită? a întrebat Doina, mijindu-și ochii. Parcă ești cam palidă.
— Nu e nimic. Abia m-am apucat de curățenie.
— Aha. Se vede că ești femeie gospodină.
Doina a sorbit din ceai, apoi a tăcut. Irina cunoștea deja acea pauză. După ea urma, întotdeauna, adevăratul motiv al vizitei.
— Irina, să veniți la mine weekendul ăsta. Am cumpărat tapet, în dormitor s-a dezlipit de tot. Mihai mă ajută să-l punem.
Irina și-a strâns degetele pe cană. De cinci ani auzea același fel de rugăminți.
— Îi spun lui Mihai când vine.
— Atunci așa rămâne.
Soacra și-a terminat ceaiul, a pupat-o pe amândoi obrajii și a plecat mulțumită. Borcanul cu dulceață a rămas pe raft ca o dovadă tăcută a înțelegerii.
Seara, Irina l-a întâmpinat pe Mihai încă de pe hol.
— A fost mama ta pe aici. Ne cheamă sâmbătă să punem tapet.
— Păi dacă trebuie, mergem, a ridicat el din umeri. Ce-i așa greu?
— A zis că e vorba doar de tapet.
Mihai n-a prins ironia. A intrat în bucătărie și a deschis frigiderul.
— În jumătate de zi terminăm. Mama e singură, trebuie ajutată. Iar Ilinca se mai joacă și ea la aer curat.
Sâmbătă, la opt dimineața, erau deja în mașină. Ilinca bombănea că fusese trezită prea devreme. Mihai a pornit radioul și bătea ritmul cu degetele pe volan.
După patruzeci de minute, ajunseseră într-o comună de lângă București.
Doina i-a întâmpinat la poartă.
— În sfârșit! Vă așteptam. Hai, intrați, am făcut plăcintă.
S-au așezat la masă. Ilinca mânca plăcintă cu poftă, Mihai își sorbea ceaiul, iar soacra întreba despre serviciu și despre grădiniță.
Irina aștepta. Știa că nu avea să dureze mult.
Și, într-adevăr, Doina a scos din buzunar o foaie împăturită.
— Mihai, întâi tapetul din dormitor. Pe urmă să te uiți și la gardul de lângă zmeură, se mișcă două scânduri. Și pe prispă scârțâie ceva, poate vezi ce are.
Mihai dădea liniștit din cap.
— Iar tu, Irinuța, mă ajuți puțin prin casă. Geamurile n-au mai fost spălate demult, iar curățenie mare n-am mai apucat să fac.
— Bunico, eu ce fac? a întrebat Ilinca.
— Ilincuța, puiul meu, îți pornesc desene animate. Mama și bunica au puțină treabă.
După o oră, Irina spăla podelele.
Apoi geamurile.
Apoi aragazul, frigiderul și dulapurile.
Doina stătea mai mult pe scaun și dădea indicații.
— Aș face și eu, dar mă dor mâinile, și mijlocul mă ține de nu mai pot…
Până la prânz, Irina abia se mai ținea pe picioare.
Mihai terminase de lipit tapetul, apoi reparase gardul și se așezase pe prispă cu telefonul în mână.
A apărut vecinul.
S-au pus pe vorbă, au dat drumul la meci și au deschis berea.
Irina ștergea geamurile și îi privea prin sticlă.
Seara, aproape de nouă, au pornit spre casă.
Irina conducea.
Mihai dormea, după bere.
Ilinca adormise și ea pe bancheta din spate.
Mâinile Irinei miroseau a clor, iar spatele o durea de parcă ar fi cărat saci.
— De ce nu spui nimic? a întrebat Mihai.
— Sunt obosită.
— Mâine te odihnești. Important e că am ajutat-o pe mama.
Luni, la serviciu, prietena ei, Mirela, a privit-o atent și a întrebat:
— Voi chiar munciți în fiecare sâmbătă la soacra ta?
— Păi… ne roagă.
— Dar fiica ei?
— Stă la Constanța.
Mirela a râs scurt.
— Foarte comod. Fiica e la Constanța, tu ești aproape, deci tu să tragi.
Irina n-a răspuns.
— Și Mihai?
— Pune tapet, apoi bea bere cu vecinul.
Mirela a clătinat din cap.
— Asta nu mai e ajutor. E un sistem.
Peste o săptămână, totul s-a repetat.
— Sâmbătă mergem la mama, a spus Mihai. S-au copt roșiile.
Irina a strâns lingura în palmă.
— Iar?
De data asta, pentru prima oară, a spus limpede:
— Eu nu mai merg la soacra mea.
Mihai a ridicat ochii spre ea, surprins.
— Cum adică?
— Adică am obosit. De cinci ani, fiecare sâmbătă e la fel. Borcane, curățenie, muncă. Ajunge.
— Să vină Raluca și s-o ajute.
— Ea e departe.
— Iar eu sunt aproape, deci sunt obligată?
Sâmbătă, Mihai s-a dus singur.
Seara s-a întors frânt.
— A fost greu, a spus el.
— Acum înțelegi cum mă simțeam eu?
El a dat încet din cap.
— Iartă-mă.
Irina s-a așezat lângă el.
— Nu sunt împotriva ajutorului. Dar nu în fiecare sâmbătă. Și nu ca și cum ar fi datoria mea.
Doina nu a mai sunat câteva săptămâni.
Mihai mai mergea uneori singur.
Iar Irina a avut, în sfârșit, weekenduri adevărate.
Și, pentru prima dată după mulți ani, a înțeles un lucru important:
Cel mai greu nu este să muncești.
Cel mai greu este să spui: „ajunge”.
Voi ce credeți?
Trebuie o noră să-și ajute mereu soacra, chiar și atunci când ajutorul se transformă într-o obligație?
Eu nu mai merg la soacra mea. Dacă trebuie ajutată, să meargă fiul ei și să-și ia și sora cu el.