— Și stăm mult aici?
— Nu știu, iubita mea.
— Vine tati?
Alina și-a privit fiica. Era atât de mică, dar simțea deja că ceva nu era în regulă.
— Tati lucrează. Dar ne iubește.
— Și bunica Doina ne iubește?
Alina a tras greu aer în piept.
— Pe tine te iubește. Tu ești nepoata ei.
— Și pe tine?
Alina nu a știut ce să răspundă. Cum să-i explice unei copile de trei ani că adulții pot răni fără un motiv pe care să-l poți atinge cu mâna?
— Mai bine ne jucăm de-a v-ați ascunselea? a propus ea.
Ana a bătut din palme și a fugit să se ascundă.
Seara, Mihai a sunat din nou.
— Ali, mama vrea să-și ceară iertare.
— Serios?
— Da. A înțeles că s-a purtat urât.
— Și ce anume a înțeles?
— Că nu trebuia să vorbească așa. Că ești parte din familie.
Alina a clătinat din cap, deși el nu o putea vedea.
— Mihai, își cere iertare pentru că ai obligat-o tu. Nu pentru că a înțeles cu adevărat.
— Ce mai contează? Important e că vrea să-și ceară scuze.
— Contează enorm. Înseamnă că se va repeta.
— Nu se va repeta. Am vorbit serios cu ea.
— Și ce i-ai spus?
Mihai a tăcut câteva secunde.
— I-am spus că ești soția mea. Și că trebuie să te respecte.
— Trebuie, pentru că îi ordoni tu?
— Alina, de ce cauți nod în papură? Sunt de partea ta!
— Atunci de ce ai tăcut cinci ani? De ce ai lăsat-o să mă umilească?
— Nu am lăsat-o!
— Ba da, Mihai. Prin tăcerea ta ai lăsat-o.
În fundal s-a auzit vocea Doinei:
— Spune-i că am făcut ciorbă! Cea care-i place ei, de perișoare!
Alina a închis ochii. Nici acum soacra nu putea pur și simplu să-și ceară iertare. Trebuia neapărat să-și pună în față grija ei prefăcută.
— Mihai, o să mă gândesc.
— La ce să te gândești? Vino mâine și gata.
— Nu va fi gata, a spus Alina încet. Eu nu mai pot așa.
— Ce înseamnă că nu mai poți?
— Nu pot să trăiesc într-o casă în care nu sunt respectată. Nu pot să-mi cresc fata într-o tensiune continuă.
— Alina, despre ce vorbești?
— Despre faptul că am nevoie de timp. Să mă gândesc la noi, la căsnicia noastră, la viitor.
S-a făcut tăcere. Apoi Mihai a întrebat:
— Vrei să divorțăm?
— Nu știu. Poate.
— Din cauza mamei?
— Nu din cauza mamei, Mihai. Din cauza ta. Pentru că nu m-ai apărat. Nici măcar o dată în cinci ani.
Alina a închis și și-a oprit telefonul. Îi tremurau mâinile, dar în suflet se așezase o liniște ciudată.
Maria s-a întors de la piață, încărcată cu sacoșe.
— Ajută-mă să le desfac, a rugat-o ea. Am luat mai multă carne, facem chiftele, Anei îi plac.
Alina a început să așeze cumpărăturile fără să spună nimic. Carne era, într-adevăr, din belșug. Ajungea pentru toți și mai rămânea.
— Mamă, tu ce crezi că e cel mai important într-o familie?
Maria s-a gândit puțin.
— Dragostea, cred. Și respectul. Fără ele, nu mai e familie.
— Și dacă unul lipsește?
— Atunci nu e familie, fata mea. E chin.
Alina a dat din cap. Mama știa întotdeauna să spună lucrurile mari în cuvinte simple.
Seara au privit desene animate cu Ana. Fetița stătea între mamă și bunică, cuibărită confortabil pe canapea. Era cald, tihnit, fără frica aceea că cineva va izbucni din senin.
— Mami, mâine mergem acasă? a întrebat Ana înainte de culcare.
— Poate, a răspuns Alina. Tu vrei?
— Nu prea. Aici e mai bine, buni e bună.
Copiii simt mai mult decât cred adulții. Ana alesese deja, în felul ei, aerul din casa bunicii materne.
Dimineața, Alina s-a trezit când a sunat soneria. În prag stătea Mihai, cu un buchet de flori în mână.
— Bună, a spus el nesigur. Pot să intru?
Maria și-a poftit ginerele în casă și s-a dus să pună ceaiul. Ana s-a aruncat fericită în brațele tatălui.
— Tati! Ai venit!
— Sigur că am venit, prințesa mea. Mi-a fost dor de tine.
Mihai s-a așezat pe canapea lângă soția lui.
— Ali, m-am gândit toată noaptea. Ai dreptate. Trebuia să te apăr.
— Și acum?
— Acum o să fie altfel. Îți promit.
— Ce garanții am?
Mihai a scos din buzunar un rând de chei.
— Am închiriat un apartament pentru noi. Deocamdată pentru o lună. Încercăm să locuim separat.
Alina l-a privit uimită.
— Vorbești serios?
— Cât se poate de serios. Mama a fost împotrivă, dar am rămas pe poziție. I-am spus că familia mea e mai importantă decât părerea ei.
— Și ea ce a zis?
— A zis multe. Dar nu mai contează.
Alina a luat cheile în palmă. Erau mici, obișnuite, și totuși în ele încăpea o viață nouă. Șansa de a-și construi căsnicia fără ca soacra să stea mereu între ei.
— Mihai, dar dacă nu ne descurcăm singuri? Dacă nu ajung banii?
— O să ne descurcăm. Muncesc mai mult. Găsesc ceva în plus.
Maria a intrat în cameră cu tava.
— Ceaiul e gata. Mihai, mănânci ceva?
— Mulțumesc, doamnă Maria. Cu plăcere.
Mama Alinei a pus masa, a așezat farfuriile, a împărțit totul firesc. Nimeni nu era scos în față și nimeni nu era lăsat deoparte.
— Ei, a spus ea, așezându-se la masă, sărbătorim mutarea?
Alina s-a uitat la soțul ei, apoi la mama ei, apoi la fetița care întindea cu multă seriozitate unt pe o felie de pâine.
— Sărbătorim, a răspuns ea. Neapărat sărbătorim.
Iar a doua zi aveau să meargă să vadă apartamentul. Al lor, chiar dacă era închiriat, o casă în care nimeni nu avea să numere bucățile de carne și să împartă oamenii în ai casei și străini.
O casă în care fiecare avea să-și găsească loc la aceeași masă.