„Te rog, ascultă-mă!”
„Să te ascult?! Ce anume ar trebui să ascult?!”
Ea a încercat să se desprindă, dar el o ținea strâns — fără să o rănească, dar și fără să-i dea drumul.
„Radu!” a strigat el spre cameră. „Trezește-te! Acum!”
S-a auzit mișcare.
Foșnet de așternuturi.
O voce somnoroasă:
„Ce s-a întâmplat…?”
Pentru o secundă, Elena a încetat să se mai zbată.
Și secunda aceea a fost suficientă.
În prag a apărut Radu — ciufulit, tulburat, încă pe jumătate adormit.
Iar în urma lui —
aceeași fată.
Chiar ea.
Părul negru îi cădea pe umeri, iar ochii îi erau larg deschiși de spaimă.
Elena a simțit cum ceva dinăuntrul ei se rupe din nou.
Dar altfel.
Nu mai era furia care o lovise cu un minut înainte.
Era altceva, mai greu de purtat.
Mai stânjenitor.
Mai apăsător.
„Mamă…?” a rostit Radu, iar vocea lui suna încă de parcă nu se trezise de tot.
Timp de câteva secunde nimeni n-a spus nimic.
Nimeni nu știa cu ce să înceapă.
Elena s-a oprit din luptă.
Mătura a coborât încet.
Soțul i-a dat drumul cu grijă la mână, ca și cum se temea că orice gest brusc putea să distrugă iar totul.
„Hai…” a spus el mai încet. „Hai în sufragerie. Toți.”
Elena n-a răspuns nimic.
Dar a mers.
S-a așezat într-un fotoliu — brusc, încordată, fără să se uite la nimeni.
Radu și fata s-au așezat unul lângă altul, aproape lipiți, de parcă distanța dintre ei ar fi putut să-i apere măcar puțin.
Soțul Elenei a rămas o clipă în picioare, apoi s-a așezat și el — pe margine, neliniștit.
Aerul era greu.
Încărcat.
„Elena…” a început el.
Ea a ridicat mâna.
„Nu. Mai întâi să-mi spună cineva cine este ea.”
O scurtă tăcere.
Radu a înghițit.
„Este… iubita mea.”
Cuvântul acela a rămas suspendat în aer.
Elena părea că îl ține pe loc doar cu privirea, de parcă încă nu se așezase la locul lui.
„Iubita ta…?” a repetat ea încet.
Fata și-a coborât privirea.
„Și nu doar atât…” a adăugat Radu, de data asta mai ferm, ca și cum nu mai avea unde să se retragă. „Este însărcinată.”
Liniștea s-a schimbat.
Elena a clipit.
O dată.
Încă o dată.
Ca și cum mintea ei avea nevoie de timp în plus ca să primească ceva ce nu se așteptase deloc să audă.
„În câte luni?” a întrebat.
„Două.”
Nimeni nu s-a mișcat.
Elena s-a lăsat puțin pe spate în fotoliu, dar nu era relaxare. Era mai degrabă încercarea de a-și potrivi trupul sub o greutate prea mare.
S-a uitat la soț.
„Știai?”
El a dat din cap.
„Da.”
„De când?”
„De o lună.”
Elena a râs scurt și înfundat.
Dar în râsul acela nu era nimic vesel.
„O lună…” a repetat ea. „De o lună stați aici… în casa mea?”
„Nu a fost chiar așa…” a spus el repede. „Noi voiam…”
„Ce voiați?”
„Să-ți facem o surpriză.”
Cuvântul acela a sunat rău.
Foarte rău.
Elena și-a închis ochii pentru o clipă.
„O surpriză…” a șoptit.
Radu s-a aplecat înainte.
„Mamă, ascultă… apartamentul ei era prea mic și, cu sarcina…”
„Și atunci ați hotărât să o culcați în patul meu?” l-a întrerupt Elena, deschizând ochii.
„Nu…” a intervenit tatăl. „A fost ideea mea.”
Elena s-a uitat direct la el.
Fără să clipească.
„Explică.”
„Camera lui Radu e prea mică. M-am gândit că în a noastră le va fi mai ușor. Eu m-am mutat să dorm la el.”
Din nou s-a lăsat tăcerea.
Dar nu aceea de dinainte.
Era altfel. Stranie. Fragilă. Ca și cum toți ar fi pășit acum pe gheață subțire.
Fata a vorbit pentru prima oară.
„Iertați-mă, doamnă…” a spus ea încet. „Nu am vrut să creez probleme.”
Elena s-a uitat la ea.
Cu adevărat, pentru prima dată.
Nu ca la o străină.
Ci ca la un om.
Tânără.
Nervoasă.
Speriată.
Și… însărcinată.
Ceva din expresia ei s-a schimbat puțin.
Foarte puțin.
Dar vizibil.
„Cum te cheamă?” a întrebat Elena.
„Ioana.”
Elena a încuviințat încet.
O vreme nimeni n-a mai spus nimic.
Apoi, ca și cum ceva nevăzut slăbise puțin presiunea, cuvintele au început să vină singure. Încurcate. Uneori deodată. Alteori cu pauze stânjenite.
Explicații.
Greșeli.
Decizii proaste.
Intenții deformate de teamă și jenă.
Elena asculta.
Nu totul dintr-odată.
Uneori se pierdea în gânduri.
Alteori revenea la discuție.
Dar, încet, tabloul întreg a început să se lege.
Și nu semăna deloc cu imaginea pe care o văzuse Elena în clipa în care ținea mătura în mâini.
Nu era o trădare.
Era… altceva.
Dezordine.
Lașitate.
O încercare stângace de a face ceva bun.
Când liniștea s-a așezat din nou, nu mai apăsa atât de nemilos.
Elena a tras adânc aer în piept.
Mult timp.
Și-a acoperit o clipă fața cu palmele.
Apoi le-a lăsat în jos.
„A fost… foarte urât,” a spus calm, fără să ridice glasul.
Toți trei au dat aproape în același timp din cap.
„Dar…” a adăugat ea.
Nimeni nu respira.
„S-a întâmplat deja.”
Radu a expirat.
Ioana la fel.
Soțul Elenei și-a plecat privirea.
„Iartă-mă,” a spus el.
„Și eu îmi cer iertare,” a spus Radu.
„Iertați-mă,” a șoptit Ioana abia auzit.
Elena s-a uitat la toți trei.
Și, deși nu a zâmbit, ceva din chipul ei s-a îmblânzit.
„Bine,” a spus în cele din urmă. „Haideți să mâncăm. Am adus atâtea cumpărături… și n-am de gând să le las să se strice.”
Asta a rupt ceva.
Nu conflictul.
Ci încordarea.