Irina a fotografiat dispozitivul, a pus tabloul la loc și tocmai se îndrepta spre scări când a auzit voci la parter. Ascunzându-se după perete, l-a văzut pe Andrei stând prea aproape de Mara. Mâna lui îi mângâia părul, iar ea își sprijinea capul de umărul lui cu o familiaritate pe care nicio „soră adoptivă” nu ar fi avut-o. Conversația lor a spulberat și ultima umbră de îndoială.
Erau amanți.
Și, mai rău decât atât, erau convinși că victoria era deja a lor.
Andrei spunea că următoarea doză o va face pe Irina atât de rătăcită și incoerentă, încât se va face de rușine la ședința consiliului de administrație de a doua zi. Mara râdea și se plângea că s-a săturat să joace rolul surorii adoptive. Voia ca Irina să dispară din viața lor și să ajungă într-o clinică de psihiatrie.
Irina a înregistrat fiecare cuvânt.
În dimineața următoare, Irina, împreună cu avocatul ei, Radu Dumitrescu, a deschis biroul încuiat al lui Andrei și seiful lui. Înăuntru era întregul lor plan: rapoarte medicale false, cererea pentru instituirea tutelei, fișe clinice fabricate, documente despre bani scoși din firmă și dovezi ale relației reale dintre Andrei și Mara.
La ședința consiliului de administrație, Andrei și-a jucat rolul fără nicio greșeală — până în clipa în care Irina a luat microfonul.
„Nu sufăr de nicio tulburare psihică, — a spus ea. — Am fost otrăvită intenționat și sistematic de soțul meu, cu ajutorul Doinei Pavel și al Marei Radu, pentru ca ei să poată prelua controlul companiei mele.”
Ușile s-au deschis.
În sală a intrat poliția.
Dovezile au fost prezentate una câte una: înregistrarea din restaurant, conversațiile audio, rezultatele analizelor de laborator, transferurile bancare, documentele din seif.
Andrei a fost scos în cătușe. Mara a fost reținută pe loc. Doina a fost arestată mai târziu, în aceeași zi.
O lună mai târziu, Irina stătea din nou în biroul ei.
Își pierduse căsnicia, încrederea și viața pe care o crezuse cândva adevărată.
Dar recuperase ceva mult mai important:
numele ei, compania ei — și pe ea însăși.