După un timp, a spus: „E mai puternică decât am crezut.”
M-am uitat la Ilinca. La linia subțire de pe spatele ei. La adevărul aproape de neîndurat că trecuse deja prin ceva despre care noi nu știuserăm nimic.
„A fost mereu așa”, am spus.
El și-a sprijinit mâna pe blat. „Doar că noi n-am fost acolo ca să vedem.”
„E mai puternică decât am crezut.”
Mi-am amintit câți ani fuseseră necesari ca ea să ajungă în viața noastră.
Mi-am amintit toate lacrimile vărsate în parcări, în toaletele clinicilor și pe partea întunecată a patului nostru, în timp ce Andrei se prefăcea că doarme pentru că nu știa cum să mă aline.
Mi-am amintit fiecare clipă în care maternitatea părea o ușă deschisă pentru toată lumea, numai pentru mine nu.
Apoi m-am uitat la Ilinca: caldă, alunecoasă, vie în mâinile mele, încăpățânată și a noastră.
„Acum suntem aici”, am spus.
Andrei mi-a întâlnit privirea în oglindă.
Și, pentru prima dată din secunda în care văzusem acea incizie, frica din mine a început să facă loc altui sentiment.
M-am gândit la anii care trecuseră până când ea ajunsese, în sfârșit, cu noi.
Pentru că eu fusesem tratată ca cineva secundar. Ca o formalitate. Ca și cum maternitatea era un statut pe care aveau să mi-l acorde doar după ce alții luau cele mai importante decizii.
Am scos-o pe Ilinca din apă și am învelit-o în prosop, așezând cu grijă marginea sub bărbia ei. A scos un sunet mic, nemulțumit, iar Andrei a râs fără să vrea. Râsul lui tremura, dar era adevărat.
Am sărutat creștetul umed al fiicei mele.
Nimeni, niciodată, nu va mai hotărî dacă eu contez.
Fusesem tratată ca cineva secundar.