Andrei s-a oprit în prag și s-a uitat la cădița de bebeluș ca și cum obiectul acela îl trădase.
Asta trebuia să ținem minte.
Am făcut un pas înainte și am întins brațele. „Dă-mi-o mie.”
Andrei a rămas lângă mine și m-a privit cum îmi spălam cu grijă fiica.
După o vreme, a spus: „E mai puternică decât am crezut noi.”
M-am uitat la Ilinca. La linia subțire de pe spatele ei. La adevărul incredibil că trecuse deja prin ceva despre care noi nici măcar nu știuserăm.
„Așa a fost mereu”, am spus.
El și-a pus mâna pe marginea blatului. „Doar că noi n-am fost acolo ca să vedem.”
„E mai puternică decât am crezut.”
Mi-am amintit câți ani au fost necesari ca ea să ajungă în viața noastră.
Mi-am amintit toate lacrimile pe care le vărsasem în parcări, în toaletele clinicilor și pe partea întunecată a patului nostru, în timp ce Andrei se prefăcea că doarme, fiindcă nu știa cum să mă aline.
Mi-am amintit fiecare clipă în care maternitatea părea o ușă deschisă pentru toate femeile, dar închisă pentru mine.
Apoi m-am uitat la Ilinca — caldă, alunecoasă, vie în mâinile mele, încăpățânată și a noastră.
„Acum suntem aici”, am spus.
Andrei mi-a întâlnit privirea în oglindă.
Și pentru prima dată de când văzusem acea tăietură, frica din mine a început să facă loc altui sentiment.
M-am gândit la toți anii de care fusese nevoie ca ea să ajungă, în sfârșit, la noi.
Pentru că fusesem tratată ca o persoană secundară. Ca o formalitate. Ca și cum maternitatea ar fi fost un statut pe care aveau să mi-l acorde alții numai după ce luau, în locul meu, cele mai importante hotărâri.
Am scos-o pe Ilinca din apă și am învelit-o în prosop, potrivind cu grijă marginea sub bărbie. A scos un sunet mic, nemulțumit, iar Andrei a râs fără să vrea. Râsul lui tremura, dar era adevărat.
I-am sărutat creștetul umed.
Nimeni, niciodată, nu va mai hotărî dacă eu contez.
Fusesem tratată ca cineva de pe margine.