Casa de la țară, cu acoperișul înclinat și ancadramente sculptate, se afla printre meri bătrâni. Aceasta îi revenise Nadiei după părinții săi, la moartea bunicii. Aici își petrecuse copilăria, iar fiecare colț păstra amintiri. Acum, Nadia locuia aici împreună cu soțul ei, Victor, de trei ani.
Seara de septembrie vopsise cerul în roșu aprins. Pe verandă, Nadia aranja ceștile pentru ceaiul de seară. Prin ușa deschisă se auzeau vocile părinților: Ioan povestea mamei cum culesese ultimele roșii din seră.
„Ana, mâine trebuie să scoatem morcovii,” spuse tatăl, ștergându-și mâinile cu prosopul. „Înghețurile vor începe curând.”
„Desigur, Ioane. Nadine, ne ajuți mâine?” întrebă mama, privindu-și fiica.
Nadia dădu din cap în timp ce turna ceaiul fierbinte în cești. Părinții veniseră la începutul verii și, de atunci, ajutau la gospodărie. Tatăl repara gardul, se ocupa de grădină, iar mama făcea gem din coacăze și agrișe. Casa se umpluse de sunete familiare: pași pe podeaua de lemn, miros de prăjituri și conversații line la cină.
Victor apăru la ușă, scuturând picăturile de ploaie de pe jachetă. Lucra inginer în oraș și făcea naveta zilnic.
„Ioane, cum merge acoperișul șopronului?” întrebă cumnatul, așezându-se la masă.
„Cred că trebuie să cumpăr niște scânduri noi. Cele vechi s-au putrezit,” răspunse tatăl Nadiei.
Victor sorbi ceaiul în liniște, dând din cap rar la replicile socrului. Nadia observase că soțul devenise distrat, adesea posomorât fără motiv. Când părinții mergeau la culcare, Victor rămânea mult timp la televizor, schimbând canalele.
„Se întâmplă ceva?” întrebă Nadia într-o seară, așezându-se lângă soț pe canapea.
„Nu, nimic special,” răspunse Victor, fără să ridice ochii de ecran.
Nadia nu insistă. Bărbații pot fi morocănoși, mai ales toamna. Probabil era doar obosit.
Dar câteva zile mai târziu comportamentul lui Victor se schimbă. Când tatăl oferi ajutor la repararea garajului, soțul refuză brusc, ca niciodată. La cină tăcea și răspundea monosilabic. Ana întreba dacă n-a răcit cumnatul, dar Nadia o liniști.
Într-o sâmbătă dimineața, când părinții plecară la pădure după ciuperci, Victor se apropie de soție în bucătărie. Nadia spăla vasele după micul dejun.
„Nadine, trebuie să vorbesc cu tine,” spuse soțul, așezându-se la masă.
Nadia își șterse mâinile și se întoarse. Fața lui Victor era serioasă.
„Mama are curând jubileul. Șaizeci de ani. Vrea să-l sărbătorească aici, acasă, invitând rude și prieteni. Știi cât de mult îi place să primească oaspeți.”
Nadia dădu din cap. Soacra ei iubea cu adevărat petrecerile. La fiecare sărbătoare, casa era plină, pregătea zile întregi mâncăruri.
„Și ce propui?” întrebă Nadia.
Victor tăcu, apoi îi privi ochii.
„Părinții tăi vor trebui să plece pentru câteva zile. Mama vrea să aranjeze totul după cum îi place. Oaspeții vor rămâne peste noapte. Nu e loc pentru toți.”
Nadia îngheță cu prosopul în mână. Cuvintele lui sunau ca un verdict.
„Cum să plece? Unde să meargă? Casa le aparține. Trăiesc aici legal.”
„Nu pentru mult timp! Doar câteva zile. Pot merge la mătușa ta sau la sanatoriu. Au opțiuni.”
Nadia așeză prosopul pe cârlig, gândurile amestecate, confuze.
„Victor, vorbești serios? Să dăm afară părinții din casa lor pentru o petrecere? Mama și tata ne ajută. Fără ei nu am face față gospodăriei.”
Victor se ridică și se apropie.
„Nadine, înțelege. Mama mea a visat mereu la o astfel de sărbătoare. Vor veni rude din alte orașe. Nu putem să-i dezamăgim. Părinții tăi pot găsi un loc să se odihnească.”
„Părinții mei?” vocea Nadiei deveni fermă. „Ioan și Ana trăiesc aici pentru că au dreptul. Nimeni nu-i va da afară pentru jubileu.”
Victor se încruntă, obrazul tremurând, semn clar de iritare.
„Nu înțelegi. Mama mea a planificat totul: mese, muzică, mâncare! E prea târziu să anulăm.”
„Atunci să sărbătorească la ea acasă sau să închirieze un restaurant,” răspunse Nadia, cu brațele încrucișate.
Fața lui Victor se înroși. Strânse pumnii.
„Ascultă, Nadine! Gata cu încăpățânarea! Mama merită să-și sărbătorească jubileul unde vrea. Iar părinții tăi să găsească alt loc!”
Nadia deschise gura de uimire. Nu se aștepta la astfel de cuvinte de la soț.
„Ce ai spus acum?”
„Ce cred!” ridică vocea Victor. „Mama mea a muncit o viață, a crescut copii. Are dreptul la o sărbătoare frumoasă. Iar părinții tăi nu au realizat nimic. Trăiesc dintr-o pensie mizeră, la gâtul fiicei!”
Obrazul Nadiei se înroși, ca și cum ar fi fost lovită. Respirația i se tăie.
„Repetă!”
„Mama mea merită să-și sărbătorească jubileul la conac, iar părinții tăi să se retragă pentru câteva zile!” izbucni Victor, pierzând controlul.
Tăcere grea și ascuțită plutea în bucătărie. Nadia stătea nemișcată, cu ochii mari, tremurând, dar cu glas clar și calm:
„Părinții rămân acasă. Este casa lor. Dacă mama ta are nevoie de loc pentru petrecere, să caute altă soluție.”
Victor lovi cu pumnul în masă. Ceștile săltară, una căzând și spartă.
„Nu înțelegi! Mama mea a aranjat totul! Oaspeți, muzică, mâncare! Nu putem anula totul pentru principiile tale!”
„Principiile mele?” Nadia se aplecă să strângă cioburile. „Se numește respect pentru părinți. Cei care mi-au dat viața și această casă.”
„Și mie nu-mi arăți respect? Pentru mama mea?” Victor se plimba prin bucătărie, gesticulând. Nadia adună cioburile în coș, își spălă mâinile și, fără să-l privească, spuse:
„Respectul trebuie câștigat. De tine și de mama ta.”
Se duse în dormitor, închise ușa și se așeză pe marginea patului. Afară se stingea încet lumina, iar în liniștea casei se auzea clar cum se trântește ușa de la intrare.
După câteva minute, se auziră bătăi ușoare în ușă.
Vocea tatălui: „Am auzit tot.”
Ea nu răspunse. Strânse perna pe genunchi și își plecă fața în palme.
A doua zi dimineața, Ioan și Ana adunară lucrurile.
„Vom merge la mătușa în oraș, fiică,” spuse mama, îmbrățișând-o. „Nu vă certați din cauza noastră.”
Nadia dădu din cap, ascunzând lacrimile. Când mașina cu părinții dispăru după cot, ieși pe verandă, se așeză în vechiul fotoliu împletit și privi mult timp grădina unde, cu doar câteva momente în urmă, se auzeau vocile lor.
Casa devenise liniștită.
Foarte liniștită.