– Mama, hai să schimbăm apartamentele. Tu ai două camere, noi ne descurcăm cu una, dar nouă ne e prea strâmt, a început Livia, vocea ei obosită.
Nadia Popescu stătea tolănită pe canapeaua ei, urmărind ultimul episod din serialul ei polițist favorit, când telefonul a sunat.
– Livia, fiică, am mai discutat asta. Nu vreau să schimb apartamentul.
– Dar vezi cât de înghesuiți suntem cu soțul și copiii! De când s-a născut micuțul Matei, spațiul nostru a devenit insuportabil.
– Înțeleg, dar apartamentul meu e altceva. Totul e așezat după obiceiurile mele, vecinii sunt cunoscuți. Cum să trăiesc eu acolo, într-o cameră comună?
– Te vei obișnui. Și ceilalți locuiesc acolo de ani de zile.
Nadia oftă adânc. Aceste discuții începuseră cu un an în urmă, când Livia era însărcinată cu al doilea copil. Atunci propunerea de schimb fusese prima dată.
– Livia, ți-am spus că aici sunt bine. Totul e așa cum îmi place.
– Dar nouă nu ne e bine! Igor are cinci ani și are nevoie de un spațiu al lui, iar Matei plânge noaptea și trezește pe toată lumea.
– Înțeleg cât de greu vă este. Dar fiecare trebuie să-și rezolve problemele lui.
– Cum să ne descurcăm singuri, când salariul meu e mic, iar tu ești în concediu de maternitate?
– Atunci găsește altă slujbă!
– Mama, ce slujbă? Nu am studii superioare, nici experiență.
Nadia știa că Livia avea dreptate parțial. Soțul ei lucra ca electrician la fabrică și câștiga puțin. Cu greu poți întreține o familie de patru persoane și să plătești chiria.
– Ce propui atunci?
– Hai să schimbăm apartamentele. Tu ai două camere, noi avem o singură cameră într-un cămin. Ție ajunge una, nouă ne trebuie spațiu.
– Livia, mă auzi? În cămin bucătăria e comună, baia e comună. Cum să trăiesc eu acolo la șaizeci și doi de ani?
– Te vei obișnui. Tinerii se descurcă mai ușor.
– Eu nu mai sunt tânără, răspunse Nadia cu un zâmbet amar.
– Mama, ești încă puternică!
– Puternică, dar nu atât de mult încât să împart viața cu toți ceilalți.
– Ar fi corect din punct de vedere familial! insistă Livia.
– Corect e ca fiecare să trăiască în locuința lui, fiică!
– Dar suntem familie! Familia trebuie să ajute!
– Eu ajut cât pot: cadouri pentru nepoți, uneori aduc alimente…
– Nu e suficient!
– Mie mi se pare destul.
Discuția nu a dus nicăieri. Livia a închis telefonul, iar Nadia a rămas cu un sentiment apăsător. Oare chiar crede fiica ei că ar trebui să sacrifice confortul ei pentru ei?
O săptămână mai târziu, Livia și familia au venit în vizită. Fatigată, Livia încerca să liniștească pe Matei, în timp ce Igor alerga prin apartament.
– Nadia, putem vorbi din nou despre schimb? întrebă Livia cu blândețe.
– Putem discuta, draga mea, dar răspunsul meu rămâne același.
– De ce? explică-mi.
– Pentru că îmi place aici. Nu vreau să schimb confortul meu pentru inconveniențele altora.
– Dar sunt nepoții tăi!
– Desigur, ai mei. Și ce?
– Nu vă pasă că trăiesc în astfel de condiții?
Nadia privi atent către Livia. O fată bună, dar uneori prea insistentă.
– Îmi pare rău, suspină ea. Dar aceștia sunt copiii voștri, responsabilitatea voastră.
– Responsabilitatea noastră?! Livia se înroși. Și tu ce, nu ești rudă?
– Sunt rudă, dar sunt bunică, nu mamă.
– Bunica trebuie să ajute nepoții!
– Și ajut cât pot.
Livia tăcea. Igor și Matei priveau cu curiozitate.
– Mama, dacă vă plătim? propuse fiica.
– Ce înseamnă să plătiți?
– O compensație pentru inconvenient. Pentru cămin.
– Cât? întrebă Nadia.
– Două mii pe lună.
Nadia doar zâmbi:
– Două mii pentru o cameră cu bucătărie comună?
– Bine, atunci cinci mii.
– Livia, nu e vorba de bani. Nu vreau să-mi schimb viața obișnuită.
– Dar ar fi temporar, doi-trei ani!
– Și apoi?
– Poate va veni rândul nostru la un apartament sau vom reuși să luăm unul al nostru.
– Rândul? Livia, trăiești în ce an? Acum apartamentele se cumpără.
– Atunci ipotecă.
– Cu salariul vostru? Nadia tăcu, logică impecabilă.
– Și dacă dăm șapte mii lunar? insistă Livia.
– Nu.
– Zece?
– Nici măcar un milion nu mă va face să cedez.
– De ce? aproape plângea Livia.
– Am șaizeci și doi de ani. Am muncit toată viața pentru confortul meu și nu vreau să-l pierd.
– Chiar și pentru nepoți?
– Chiar și pentru nepoți.
– E crud.
– E crud să ceri unui bătrân să sacrifice confortul!
– Noi doar cerem! protestă Livia.
– Mă ceri să devin nefericită pentru confortul vostru.
– Mama, nu exagera! răbufni fiica.
– Nu exagerez. În cămin chiar voi fi nefericită, garantez.
– Ce să facem atunci?
– Să muncim.
– Cum, când am doi copii și soțul câștigă puțin? se enervă Livia.
– Atunci trebuia să aveți copii când erați pregătiți.
– Copiii sunt viața, nu planuri!
– Și viața trebuie gestionată.
– Am înțeles, spuse Livia rece. Deci confortul meu e mai important decât familia.
Livia a luat copiii și s-a pregătit să plece.
– Mama, credeam că mă iubești.
– Te iubesc, fiule. Dar asta nu înseamnă că trebuie să sacrific totul.
– E doar un schimb de apartamente!
– Pentru mine asta e sacrificiu.
– Am înțeles, spuse Livia cu amărăciune. Ne descurcăm singuri.
– Exact.
– E bine când părinții ajută!
– Am ajutat, acum descurcați-vă singuri.
– Mama, am treizeci de ani! Cum să fiu independent cu un salariu așa?
– Schimbă slujba.
– La care?
– Învață, perfecționează-te. Ți-am interzis să studiezi?
– Când să învăț? Am copii!
– Trebuia să te gândești mai devreme.
Au plecat în tăcere. Nadia a rămas singură în apartamentul ei confortabil, simțindu-se eliberată. A luat decizia corectă: să nu cedeze.
Câteva zile mai târziu, Livia s-a simțit cu adevărat supărată. Nu mai suna, nu mai venea cu copiii, la invitații răspundea scurt „nu am timp”.
– Livia, am sunat eu, Nadia, ce se întâmplă? De ce nu veniți?
– De ce să vin? răspunse Livia scurt.
– Dar eu sunt bunică, vreau să văd nepoții!
– Bunica căreia nu-i pasă de nepoți.
– Nu fi copilă! Nu mă forța la sacrificii!
– Noi doar am cerut. Tu ai refuzat.
Tot ce a putut oferi a oferit.
Apoi a urmat tăcerea. O săptămână, apoi alta. Nadia nu a mai rezistat și s-a dus singură la fiică în cămin.
Ceea ce a văzut a șocat-o. Cameră mică, doi adulți, doi copii, masă, dulap. Aproape nu se putea mișca. Livia gătea pe bucătăria comună, împărțind spațiul cu alte trei familii.
– Bună, Nadia, spuse sec fiica.
– Livia, am venit pentru nepoți.
Iar ei erau acolo. Copiii jucându-se pe podea, Igor construind cu cuburi, micuțul Matei culcat pe pătură.
– Cum vă descurcați aici? întrebă Nadia încet.
– După cum vedeți. Trăim.
– Poate găsim altă variantă?
– Care? Nu vreți schimbul.
– Dar poate putem găsi o soluție?
– Am încercat. Singura variantă este apartamentul vostru!
– Dacă închiriem ceva?
– Cu ce bani? Abia ne ajunge și pentru alimente!
Și atunci Nadia întrebă ce se învârtea de mult pe buze:
– De ce nu cereți părinților voștri? Ei au și ei două camere!
– Ei locuiesc doar trei, frate cu Livia, și e strâmt pentru ei. Tu ești singură ca o regină.
– Dacă v-aș plăti șapte-opt mii pe lună?
– Nu ajută.
– Nu putem susține mai mult.
– Gata, să încheiem discuția. Nu vreți, nu ajutați. Dar nici nu trebuie să ne mai vorbiți.
Cu soțul, Livia nu a reușit să discute. Nadia rămase singură:
– Mama, eu sunt fiica ta!
– Și eu fiul tău. Ai fi putut ajuta, dar nu vrei.
Nadia plecă fără nimic. Livia și soțul ei nu mai răspundeau la telefon.
Timpul a trecut. Nadia stătea în apartamentul ei spațios și era nefericită. Da, și-a păstrat confortul, dar a rămas fără familie.
Nu a mai văzut nepoții. Fiica întrerupsese toate contactele. Dacă o întâlnea pe stradă, Livia se ferea.
Totuși, Nadia nu regreta decizia de a rămâne în apartament, chiar dacă suferise pierderea conexiunii.
Dar dorința de a fi aproape de cei dragi se diminuase treptat, iar resentimentele în familie se adânciseră.
Nadia nu mai credea că va revedea vreodată fiica și nepoții acasă. A fost amar și dureros, dar nu se gândea să cedeze: mai bine singură în liniște decât să-și petreacă bătrânețea într-un cămin.
– Tu ce crezi, am procedat corect? întrebă Nadia. Sunt curioasă de un punct de vedere obiectiv.
– Hai să schimbăm apartamentele: tu ai două camere, noi avem o singură cameră într-un cămin. Ție ajunge una, nouă ne trebuie mai mult spațiu.
Fiul unui portar la festivitatea de absolvire a școlii: cuvinte emoționante care rămân în memorie.