— Mă mut la voi! — a anunțat soacra, cu un aer vesel.

— Mă mut la voi! — a repetat ea, de parcă spunea cel mai firesc lucru din lume. Doar n-o să dorm sub un pod.

— Mamă, eu și Alina ne-am hotărât să stăm cu chirie, a spus Radu, privind-o reținut. O garsonieră sau o cameră, ceva modest. Nu ne trebuie mult.

Rodica, care tocmai aranja lenjeria în dulap, s-a întors brusc și a strâns prosopul la piept.

— Ce cheltuieli mai sunt și astea?! a izbucnit ea. Să aruncați banii pe fereastră? V-ați pierdut mințile? Radu, vino-ți în fire! Avem o cameră liberă aici!

Radu a tras adânc aer în piept. Se așteptase la reacția asta, dar undeva, în adâncul lui, tot sperase că mama lui va înțelege. Era adult, urma să se însoare. O familie a lui însemna și un spațiu al lui. Chiar dacă ar fi fost o locuință închiriată, tot ar fi fost casa lor.

— Mamă, a început el cu răbdare, eu și Alina avem nevoie să locuim separat. Suntem la început, trebuie să învățăm să trăim împreună. Iar aici tu ești stăpână și ai regulile tale…

— Și ce dacă? a răspuns Rodica, rănită în orgoliu. Crezi că o să vă încurc? Nu mă bag eu în viața voastră! Voi aveți camera voastră, eu pe a mea! E totul comod.

Radu și-a trecut mâna prin păr, căutând cuvintele potrivite. Cu mama lui, explicațiile nu ajutau aproape niciodată. Dacă își formase o părere, nimic nu o mai clătina, iar orice ceartă nu făcea decât să-i macine nervii.

— Mamă, doar știi cum lucrez. Stau plecat cu lunile, apoi vin acasă pentru puțin timp și iar plec. Alina va rămâne singură…

— Cu atât mai bine! l-a întrerupt Rodica, cu ochii sclipind. Singură i-ar fi urât. Iar eu sunt aici. O susțin, o ajut, îi mai dau un sfat. Nu te bucuri că cineva va avea grijă de soția ta?

În clipa aceea, Radu a înțeles că discuția nu mai avea rost. Totul fusese deja hotărât fără el. Și de parcă gândul acesta avea nevoie de o confirmare, a auzit imediat:

— Gata! Așa rămâne. După nuntă vă mutați la mine. Iar când mai strângeți bani, atunci vă gândiți și la casa voastră.

Alina privea tot ce se întâmpla cu un soi de liniște stranie, mult prea matură pentru vârsta ei. Nu se certa, nu făcea scene, nu se plângea. Dădea doar din cap, zâmbea vag și rămânea neutră. La început, Rodica s-a bucurat chiar: „Vezi? Fată crescută bine, exact ce-i trebuie băiatului meu.” Numai că, puțin câte puțin, s-a văzut limpede că tăcerea Alinei nu însemna acord, ci doar felul ei de a nu aprinde conflicte.

După nuntă, cei doi s-au mutat în camera aceea. Era luminoasă, mică, avea chiar și balcon, iar la prima vedere părea primitoare. Numai că orice încercare de a trăi după bunul lor plac se lovea imediat de prezența Rodicăi.

Uneori, Alina avea senzația că nu e nora casei, ci doar o chiriașă tolerată. Tot ce făcea stârnea reacții, iar până și tăcerea ei ajunsese să fie privită cu suspiciune. Totul se petrecea sub o politețe rigidă, întinsă ca o mască subțire peste ostilitate. Rodica nu iubea confruntările directe. Preferase mereu observațiile aruncate printre altele, oftaturile grele și replicile strecurate cu viclenie.

În ziua în care Alina a pus niște perdele mai ușoare în locul celor vechi și groase, Rodica n-a ratat ocazia:

— Albe? Și praful o să se vadă imediat pe ele! O să le speli săptămânal, dacă tot te-a apucat moda!

Alina a zâmbit ușor:

— Le spăl. Nu e nicio problemă.

În casa aceea exista o singură regulă limpede: să îndure. Să aștepte până când Radu avea să mai strângă bani între două plecări la muncă. Totul pentru ziua în care aveau să aibă, în sfârșit, colțul lor.

Dar cu fiecare zi care trecea, între cele două femei creștea o tensiune invizibilă, aproape mută, și totuși atât de apăsătoare, încât putea fi simțită în aer. Și era limpede că, mai devreme sau mai târziu, ceva avea să cedeze.

Când Alina a aflat că este însărcinată, în sufletul ei parcă a venit primăvara. Se surprindea zâmbind din senin oamenilor de pe stradă, copacilor, lumii întregi. Ea și Radu își doriseră de mult un copil, iar acum i se părea că totul, în ciuda greutăților, începe să se așeze: nu în propria lor casă, nu fără probleme, dar împreună, ca familie.

Radu era plecat la muncă pentru două luni, așa că vestea i-a dat-o la telefon.

— Ai grijă de tine, a spus el, iar vocea i s-a frânt de bucurie. O să încerc să vin mai repede. Vedem noi împreună ce facem mai departe.

Când a aflat că Alina e însărcinată, Rodica a devenit și mai tăioasă. Spunea cu răutate că fata „nu e încă pregătită să fie mamă”, bombănea că „toată ziua stă pe canapea”, deși altădată povestise chiar ea cât de greu îi fusese în sarcină.

Dar lovitura adevărată a venit pe neașteptate.

Într-o seară caldă de mai, întorcându-se de la medic, unde i se confirmase că totul este în regulă, Alina a găsit în apartament un bărbat necunoscut, cam de vreo șaizeci de ani. Stătea în bucătărie, lăsat pe spate pe scaun, bea ceai din cana lor și zâmbea ca și cum ar fi locuit acolo dintotdeauna. Rodica i l-a prezentat drept „un prieten drag”.

— Și eu sunt femeie! a declarat ea cu mândrie. Am dreptul la viața mea personală.

Alina n-a spus nimic. S-a gândit doar cât de greu avea să fie într-un apartament deja sufocant, în care nici trei oameni nu încăpeau cu adevărat, iar acum urmau să fie patru. A doua zi, însă, Rodica a trecut imediat de la vorbe la fapte.

— Alina, eliberează camera, a spus ea calm, dar apăsat, punând cana pe masă cu zgomot. Domnul Mircea se mută la mine. Suntem oameni maturi și vrem să ne trăim și noi fericirea.

Alina stătea adunată în ea, abia reușind să respire.

— Și eu unde să mă duc? a întrebat încet, temându-se să nu izbucnească în plâns în fața soacrei.

— Ce atâta gândire? a ridicat Rodica din mâini. Ești tânără, ești sănătoasă. Îți găsești chirie, nu ești prințesă! Radu muncește, aduce bani, vă descurcați voi.

Alina și-a deschis gura să spună ceva, dar soacra deja scotea telefonul.

— Îl sun acum pe Radu și îți explică el tot. Se vede că tu singură nu pricepi ce se întâmplă.

Radu a răspuns imediat. Avea vocea obosită, tensionată. Probabil abia terminase programul.

— Mamă, ce s-a întâmplat? E totul bine?

Rodica, cu tonul acela dulce pe care îl folosea mereu când vorbea cu fiul ei, a început să-i spună versiunea ei.

— Radu, spune-i nevestei tale să elibereze camera! Eu nu mai sunt singură, domnul Mircea se mută aici, iar Alina se încăpățânează și nu vrea să plece.

La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere lungă. Apoi Radu a spus încet:

— Mamă, stai puțin. Vin curând și eu și Alina plecăm. Mai rabdă puțin.

— Nu mai rabd nimic! a tăiat-o Rodica. O singură viață am și anii nu stau pe loc! Vreau să trăiesc și eu normal, nu să merg în vârful picioarelor prin propria casă. Să elibereze camera chiar de mâine!

Alina n-a așteptat dimineața următoare. Și-a strâns lucrurile, a pus în geantă analizele, poza de la ecografie și șosetuțele albe, mici, pe care apucase deja să le tricoteze, apoi a ieșit pe palier. După ce a închis ușa în urma ei, a rămas mult timp rezemată cu fruntea de peretele rece. Apoi s-a așezat pe treaptă, și-a cuprins burta cu brațele și a șoptit încetișor:

— Nu te teme. Curând o să avem și noi o casă.

Dimineața și-a găsit o garsonieră minusculă la marginea orașului, iar Radu, când a ajuns după o săptămână, le-a găsit acolo — în liniște, în tihnă, pentru prima dată după foarte mult timp cu adevărat singuri.

— Mă mut la voi! — anunțase soacra, plină de voie bună. — Doar n-o să mă apuc să dorm sub un pod…