Mesajele erau aproape o operă de artă — dacă le priveai ca pe cronologia unei panici.
Elena, 8:14, ora Romei:
Andreea, concierge-ul de la Hotel de Russie se poartă îngrozitor. Spune că rezervarea noastră a fost anulată! Sună imediat și rezolvă! Suntem obosiți!
Elena, 8:22:
Andreea, răspunde la telefon! Nu mai e amuzant!
Victor, 8:35:
Andreea, cardul meu nu trece la recepție. Cer un depozit de 5000 de euro pentru o cameră simplă, pentru că suite nu mai au! Sună la bancă, probabil ți-au blocat cardul din cauza unei tranzacții suspecte!
Bianca, 8:45:
Tu ești normală?! Ai anulat tot, nu-i așa?! Unde ar trebui să dormim? Sunt obosită, am bagaje grele! Repară asta IMEDIAT, altfel poți să uiți că mai ai soră!
Am citit mesajul ei și am zâmbit ușor.
Încă nu înțeleseseră nimic.
Încă își imaginau că pot să mă preseze, să se enerveze, să ceară, iar eu voi deschide din nou portofelul și îmi voi cere scuze pentru disconfortul creat de propria lor trădare.
Am pus bețișoarele jos, m-am îndreptat de spate și am tastat răspunsul. Fără isterie. Fără semne de exclamare. Sec și perfect limpede — ca un raport privind încălcarea unui acord.
Andreea:
Am plătit o vacanță luxoasă pentru trei persoane clare: pentru mine, mama și tata. În momentul în care m-ați exclus unilateral din călătorie și ați înlocuit locul meu cu Bianca, condițiile generozității mele au încetat să mai fie valabile. Am presupus în mod logic că, dacă Bianca mi-a ocupat locul, atunci ea și tata intenționează să achite singuri noua voastră vacanță independentă. Toate cheltuielile și rezervările asociate cardurilor mele au fost anulate pentru a preveni plăți neautorizate. Familia ajută familia, nu-i așa? Sper ca Bianca să se odihnească excelent și să vă ajute să plătiți hotelul. Vă rog să nu-mi mai cereți să repar o problemă pe care ați creat-o singuri.
Am apăsat „trimite”.
După câteva secunde, ecranul s-a luminat din nou.
Apel video: Mama
Nici măcar nu am respins apelul. Am așezat telefonul lângă mine și l-am lăsat să sune. Mi-am imaginat foarte clar scena: holul de marmură al unui hotel scump din Roma, valizele lor, agitația, fețele încordate, lipsa cheilor de la cameră și neputința totală.
Apelul s-a oprit.
Imediat după aceea a venit un mesaj vocal de la tata.
L-am pornit.
— Andreea… vocea lui tremura, fără urmă din siguranța și tonul condescendent cu care îmi vorbise dimineață. Andreea, te rog. Suntem în ploaie, în fața hotelului. Nu avem unde să dormim. Te rog. Am greșit. Rezervă din nou camera. Îți promit că îți dăm banii înapoi. Doar ajută-ne.
În fundal se auzeau mașini și ploaie.
Pentru o secundă, am simțit o înțepătură ușoară de vinovăție — reflexul acela vechi, familiar, al fiicei crescute să repare greșelile altora.
Apoi mi-am amintit cum mama o mângâiase pe Bianca pe braț. Cum plecaseră fără să se uite înapoi.
Și am șters mesajul vocal.