Agentul, simțind pericol, s-a retras primul.
„Voi… voi aștepta telefonul vostru”, murmura el, strecurându-se pe ușă.
Andrei mă privea, iar masca fiului iubitor dispăruse.
„Te-ai dus complet nebună, bătrână”, șuieră el.
„Încă nu”, am tăiat eu. „Dar te străduiești. Acum plecați. Am nevoie de odihnă. De dragostea voastră falsă.”
O săptămână a fost liniște. Nici apeluri, nici vizite. Știam că nu e sfârșit. Doar se reorganizau.
Vinerea următoare, Daniela a sunat, vocea ei picura remușcare.
„Nina, iartă-ne, am fost proști. Hai să ne vedem la o cafea, ca odinioară. Niciun cuvânt despre apartament, jur. Doar familie.”
Am simțit capcana. Dar am mers.
Stăteau la o masă în colț. Între ei, un desert neatins. Andrei părea abătut, Daniela îi ținea mâna.
„Mamă, iartă-mă”, șopti el. „Am greșit. Hai să uităm.”
Dar în ochii lui coborâți nu era remușcare, ci nerăbdare.
„Și eu m-am gândit”, am spus calm, scoțând o foaie din geantă. Am luat o decizie.
Nu era un testament. Era o scrisoare.
„Să citesc”, am început. „Eu, aflată în deplinătatea facultăților mintale și cu memorie clară, declar că copiii mei, Andrei și Daniela, prin acțiunile și convingerile lor au încercat să mă constrângă să vând singura mea locuință. Din cauza pierderii încrederii și grijei pentru viitorul meu, am decis…”
Am făcut o pauză. Privirea lui Andrei se ridică, rece și ascuțită.
„…am decis să vând apartamentul.”
Daniela oftă uimită. Andrei sări înainte.
„Ce?!”
„Da”, am încuviințat. „Am găsit deja cumpărători. Un cuplu tânăr, drăguț. Sunt dispuși să aștepte până mă mut într-o casă mică la periferie. Doar pentru mine.”
Șoc, neîncredere, furie le contorsionau fețele.
„Și banii?” izbucni Daniela.
„Nu-ți face griji”, zâmbesc. „O parte la bancă cu dobândă bună. Restul? Cheltuieli personale, călătorii, poate chiar croazieră. Voi doriți să fiu fericită, nu-i așa?”
Maxilarul lui Andrei se încordă. Planul lui se năruia.
„Nu îndrăzni”, șopti el răgușit.
„De ce nu?” m-am ridicat, lăsând scrisoarea pe masă. „Apartamentul e al meu. Viața mea. Mult noroc cu creditul vostru, copii. Fără mine.”
Am plecat fără să mă uit înapoi.
Nu am simțit triumf. Doar goliciune. Unde fusese cândva iubirea pentru fiu, era acum pământ ars.
Dar am vândut apartamentul. Bluff-ul meu s-a transformat în cea mai bună decizie a vieții.
Mi-am cumpărat un studio luminos într-o zonă verde și liniștită. Parter, grădină comună. Am mutat fotoliul, ficusul, cele mai dragi cărți.
La început, liniștea după ruptură părea o rană. Nu am plecat în croazieră. În schimb, m-am înscris la cursuri de acuarelă pe care le visam de mult.
De trei ori pe săptămână pictam. Primele încercări erau groaznice, dar tușele delicate de culoare mă umpleau de o bucurie liniștită.
Banii erau la bancă. Nu o povară, ci temelia liniștii. Pentru prima dată după ani nu-mi mai era frică de viitor.
Timp de șase luni, într-o seară, udând florile din grădină, am văzut la poartă o siluetă familiară.
Andrei. Singur. Fără Daniela. Obosit, îmbătrânit.
„Salut, mamă”, spuse el.
„Salut”, răspunsei, punând stropitoarea de apă.
Ne-am așezat pe banca de la intrare. El își privea mâinile mult timp înainte să vorbească.
„Ne-am despărțit cu Daniela. Totul s-a prăbușit după acea poveste. Ea spunea că sunt slabă. Că nu a reușit să te preseseze.”
Vorbea simplu, fără milă față de sine.
„Îmi pare rău”, am spus. Și eram sinceră.
„Nu e nevoie”, ridică ochii. În ochii lui nu mai era lăcomie. Doar oboseală. „Atunci, la cafenea, când ai plecat, am realizat că am pierdut nu apartamentul. Te-am pierdut pe tine. Mi-au trebuit luni să accept asta. Prostesc, nu-i așa?”
Viața e complicată, Andrei.
Am stat tăcute. Nu greu, ci detașat. Două persoane cândva legate de iubire, acum străine.
„Tu cum ești?” în cele din urmă întreabă.
„Bine”, am dat din cap spre fereastră, unde pe pervaz se usca o nouă acuarelă. „Totul e bine.”
S-a ridicat. „Ei bine, eu plec. Iartă-mă, dacă poți.”
„Nu țin ranchiună, Andrei. Doar că acum e altfel. Vino la o ceașcă de ceai cândva.”
A dat din cap, s-a dreptat și a plecat. Eu am privit până s-a pierdut după colț.
Nu am plâns. Am închis poarta, am făcut ceai de plante și m-am așezat în fotoliul meu.
Goliciunea dispăruse. Locul ei fusese luat de liniște.
Mi-am protejat nu doar apartamentul. Mi-am protejat pe mine.
Și această victorie liniștită, fără fanfară, a fost la fel de importantă.