— Ce să evalueze? am întrebat, iar vocea mea s-a ascuțit deodată.
— Apartamentul, mamă. Ca să știm cu ce lucrăm. Andrei deja deschidea ușa dormitorului meu. Cătălin, poți intra.
Agentul a făcut un pas, dar eu i-am tăiat drumul.
— Afară, am spus încet. Atât de încet, încât toți au încremenit.
— Mamă, ce ai? s-a bâlbâit Andrei.
— Am spus afară. Amândoi. Privirea mea s-a mutat spre Mihaela, care se lipise de perete. Iar tu să-i spui soțului tău că, dacă mai aduce vreodată străini în casa mea fără acordul meu, chem poliția. Și depun plângere pentru tentativă de înșelăciune.
Agentul, simțind primejdia, a fost primul care a dat înapoi.
— Eu… aștept telefonul dumneavoastră, a mormăit el, strecurându-se pe ușă.
Andrei mă privea, iar masca fiului iubitor îi căzuse de pe față.
— Ai înnebunit de tot, babo, a șuierat el.
— Încă nu, l-am întrerupt. Dar te străduiești. Acum ieși. Trebuie să mă odihnesc. După atâta „iubire”.
O săptămână a fost liniște. Nici telefoane, nici vizite. Știam că nu era sfârșitul. Doar se retrăseseră ca să-și refacă planul.
Vinerea următoare a sunat Mihaela, cu vocea plină de căință.
— Doamnă Elena, iertați-ne, am fost niște proști. Hai să ne vedem la o cafea, ca înainte. Nu pomenim nimic despre apartament, jur. Doar familie.
Știam că era o capcană. Totuși m-am dus.
Stăteau la o masă într-un colț. Între ei se afla un desert neatins. Andrei părea doborât, iar Mihaela îi ținea mâna strâns.
— Mamă, iartă-mă, a murmurat el. Am greșit. Hai să uităm tot.
Dar dincolo de ochii lui plecați nu vedeam pocăință. Vedeam nerăbdare.
— Și eu m-am gândit, am spus liniștită, scoțând din geantă o foaie împăturită. Și am luat o hotărâre.
Nu era testament. Era o scrisoare.
— O să v-o citesc, am început. „Eu, fiind în deplinătatea facultăților mintale și având memoria limpede, declar că fiul meu, Andrei, și soția lui, Mihaela, prin acțiunile și insistențele lor, au încercat să mă constrângă să vând singura mea locuință. Ca urmare a pierderii încrederii și din grijă pentru viitorul meu, am decis…”
M-am oprit. Privirea lui Andrei s-a ridicat brusc, rece și tăioasă.
— „Am decis să vând apartamentul.”
Mihaela a scos un sunet scurt. Andrei s-a aplecat înainte.
— Ce?!
— Da, am încuviințat eu. Am găsit deja cumpărători. Un cuplu tânăr, foarte cumsecade. Sunt dispuși să aștepte până mă mut într-o casă mică, la marginea orașului. Doar pentru mine.
Șocul, neîncrederea, furia li se schimbau pe fețe ca niște umbre urâte.
— Și banii? a izbucnit Mihaela.
— Nu-ți face griji, am zâmbit. O parte o pun la bancă, cu dobândă bună. Restul? O să-i cheltuiesc. Călătorii, poate chiar o croazieră pe Dunăre. Voi vreți să fiu fericită, nu-i așa?
Maxilarul lui Andrei s-a încleștat atât de tare, încât i s-au zbătut mușchii feței. Întregul lui plan se prăbușea.
— Tu… tu n-o să îndrăznești, a șoptit răgușit.
— De ce nu? M-am ridicat, lăsând scrisoarea pe masă. Este apartamentul meu. Viața mea. Mult noroc cu creditul vostru, dragii mei. Fără mine.
Am plecat fără să mă uit înapoi.
Nu simțeam triumf. Doar un gol mare. Acolo unde altădată fusese dragostea pentru fiul meu rămăsese pământ ars.
Dar apartamentul l-am vândut. Ceea ce pornise ca o cacealma a devenit cea mai bună hotărâre din viața mea.
Mi-am cumpărat o garsonieră luminoasă într-un cartier liniștit, cu multă verdeață. Parter, o grădină comună. Mi-am adus fotoliul, ficusul și cărțile cele mai dragi.
La început, liniștea de după ruptura cu fiul meu părea o rană deschisă. Nu m-am dus în nicio croazieră. În schimb, m-am înscris la cursuri de acuarelă, lucru la care visam de ani întregi.
De trei ori pe săptămână pictam. Primele încercări au fost jalnice, dar urmele moi de culoare pe hârtie îmi umpleau sufletul cu o bucurie tăcută.
Banii stăteau la bancă. Nu ca o povară, ci ca temelie a liniștii mele. Pentru prima dată după mulți ani, nu mă mai temeam de viitor.
Au trecut șase luni. Într-o seară, pe când udam florile din grădinița blocului, am zărit la poartă o siluetă cunoscută.
Andrei. Singur. Fără Mihaela. Părea obosit, îmbătrânit.
— Bună, mamă, a spus el.
— Bună, am răspuns eu, lăsând stropitoarea jos.
Ne-am așezat pe banca de lângă intrare. Mult timp s-a uitat la mâinile lui înainte să vorbească.
— Eu și Mihaela ne-am despărțit. După povestea aceea, totul s-a dus de râpă. Mi-a spus că sunt slab. Că n-am fost în stare să te presez până la capăt.
Vorbea simplu, fără să-și plângă de milă.
— Îmi pare rău, am spus. Și chiar îmi părea.
— Nu trebuie, a ridicat el privirea. Nu mai era lăcomie în ochii lui. Doar oboseală. Atunci, la cafenea… când ai plecat… am înțeles că nu pierdusem un apartament. Te pierdusem pe tine. Mi-au trebuit luni ca să recunosc asta. Prostesc, nu?
— Viața e complicată, Andrei.
Am stat o vreme fără cuvinte. Tăcerea nu era grea, dar era rece. Doi oameni legați cândva prin iubire, iar acum aproape străini.
— Tu cum ești? a întrebat el într-un târziu.
— Bine, am dat din cap spre fereastra mea, unde se usca o altă acuarelă pe pervaz. Sunt bine.
S-a ridicat.
— Atunci plec. Iartă-mă, dacă poți.
— Nu țin ură, Andrei. Doar că acum lucrurile sunt altfel. Poți să treci la un ceai, cândva.
A încuviințat, s-a îndreptat de spate și a plecat. L-am urmărit până a dispărut după colț.
Nu am plâns. Am închis poarta, mi-am făcut un ceai de plante și m-am așezat în fotoliul meu.
Golul dispăruse. În locul lui venise pacea.
Nu apartamentul îl apărasem.
Mă apărasem pe mine.
Iar victoria aceea tăcută, fără aplauze și fără fanfară, era la fel de importantă ca orice mare izbândă.