— Ei bine, dragul meu Andrei, acum nu ne-a mai rămas nimeni în afară de noi doi, șopti Doina, strângându-și nepotul la piept și mângâindu-l pe păr. Dar să nu-ți fie teamă. Nu te dau nimănui. Mâine merg să cer tutela. Cine știe ce le mai trece prin minte funcționarilor… Deocamdată nu te întorci la școală. Am vorbit deja cu profesorii. Toți știu ce nenorocire s-a abătut asupra noastră și te compătimesc. O să treacă timpul, Andrei. Într-o zi o să doară puțin mai puțin.
Numai că durerea nu s-a micșorat.
Andrei a crescut, s-a înălțat, i s-au schimbat trăsăturile, însă în adâncul sufletului a rămas pentru totdeauna băiatul care, într-o singură zi cumplită, își pierduse părinții.
Tragedia i-a oferit fără să-și dea seama ceva ce puțini dintre colegii lui aveau: un statut aparte.
Toată lumea îl cruța.
Profesorii nu-l ascultau niciodată prea sever, îi treceau cu vederea întârzierile și uneori îi puneau note mai mari decât merita. Vecinii îi întindeau prăjituri și fructe. Iar bunica ar fi renunțat la orice, numai ca nepotul să nu simtă vreodată că îi lipsește ceva.
Și cine ar fi putut s-o condamne?
Copilul rămăsese orfan.
În plus, Doina repeta mereu că Andrei avea o sănătate fragilă. Ba îl durea capul, ba răcea, ba era obosit. Așa că nimeni nu avea voie să-i ceară prea mult.
Anii treceau, dar bunica se purta cu el ca și cum ar fi avut tot zece ani.
Nici ea nu mai avea pe nimeni apropiat.
Fiica ei murise împreună cu soțul într-un accident de mașină. Chiar și după atâta timp, Doina nu reușea să-și amintească ziua aceea fără să simtă că i se strânge pieptul.
Uneori se trezea noaptea și retrăia același coșmar: telefonul care sunase, coridorul rece al spitalului, fețele străine și micul Andrei, care încă nu înțelegea de ce mama lui nu mai avea să se întoarcă niciodată acasă.
Femeia își punea mereu aceeași întrebare: cu ce greșiseră, de îi lovise soarta atât de nemilos?
Plângea pe ascuns, ca nepotul să nu o vadă.
Odată cu vârsta, însă, apăruse o altă teamă.
Ce avea să se întâmple în ziua în care Andrei urma să plece?
Să se căsătorească.
Să se mute.
Să-și întemeieze propria familie.
Cine mai avea să aibă nevoie de ea?
În sinea ei, Doina se liniștea spunându-și că momentul acela nu putea veni prea curând.
Andrei era liniștit și retras. După serviciu prefera să stea în fața calculatorului, evita grupurile și avea foarte puțini prieteni. Cu fetele nu avusese niciodată prea mult noroc.
De unde să apară o soție?
Dar a apărut.
Cristina.
Iar de la prima întâlnire, Doina nu a plăcut-o.
I se părea prea aspră, prea sigură pe ea și prea pretențioasă. Cristina știa exact ce își dorea de la viață și nu era dispusă să accepte puțin.
Bunica a hotărât imediat că fata era cea mai nepotrivită alegere pentru nepotul ei.
— Tu înțelegi cu cine te-ai încurcat? se văita ea. Asta nu e fată, e o rechină! Îi întinzi un deget și ți-l înghite până la umăr. Ție îți trebuie o femeie blândă, gospodină, care să pună familia pe primul loc. Dar ea? Uită-te numai la pretențiile ei! O să-ți distrugă viața.
— Bunico, ajunge.
— Cum să ajungă? Ce ai găsit la ea? Nici măcar nu e vreo frumusețe nemaivăzută. E o fată obișnuită, slabă, cu nasul pe sus, de parcă toată lumea îi datorează ceva. Și-a dat seama că ești bun și neexperimentat, de aceea s-a agățat de tine.
— O iubesc.
— Azi o iubești, iar mâine o să vii plângând la mine! Desparte-te cât încă mai poți.
Pentru prima dată, însă, Andrei nu intenționa să facă ce-i spunea bunica.
Se îndrăgostise cu adevărat.
Cristina nu era fotomodel și nici o frumusețe care să întoarcă toate privirile. Era de statură mijlocie, slabă și destul de obișnuită.
Pentru Andrei devenise însă prima femeie care îi arătase un interes sincer.
Îl suna ea.
Îi propunea să se întâlnească.
Râdea la glumele lui.
Făcea planuri.
Pentru un om obișnuit ca atenția feminină să-l ocolească, era suficient.
O întâlnire întâmplătoare îi schimbase complet viața.
Și nu voia să-i permită bunicii să distrugă totul.
În mod neașteptat, Andrei a găsit un aliat în vecinul lor, Gheorghe.
Bărbatul, rămas singur și trecut de prima tinerețe, o urmărea de multă vreme pe Doina cu interes.
Ba îi căra plasele.
Ba îi schimba câte un bec.
Ba trecea seara „doar pentru cinci minute” și rămânea la ceai până târziu.
Andrei înțelegea foarte bine încotro se îndreptau lucrurile.
Într-o zi, îi sugeră cu grijă bunicii:
— Gheorghe nu vine la noi doar ca să schimbe becuri.
Doina izbucni în râs.
— Andrei, ce fel de povești romantice să mai trăiesc eu la vârsta mea? Ar trebui să mă gândesc la suflet, nu la iubiri.
— Ai doar șaizeci de ani.
— „Doar”! exclamă ea, frecându-și genunchiul dureros. Dimineața mă ridic din pat ca o epavă.
— Gheorghe e cu cinci ani mai în vârstă și nu se plânge. Aleargă dimineața, face gimnastică și nici nu prea ajunge la spital.
— Atunci să alerge.
— Ai putea și tu să începi măcar să te plimbi. Te invită de mult.
Doina îl privi bănuitoare.
— De ce te străduiești atât să mă scoți din casă? Vrei s-o aduci pe Cristina aici?
Andrei făcu un pas înapoi, rănit.
— Bunico, cum poți să spui așa ceva? Îmi fac griji pentru sănătatea ta!
— Îi cunosc eu pe tinerii din ziua de azi.
Apoi zâmbi.
— Hai, nu te supăra. Glumeam. Apropo, Gheorghe chiar mi-a cumpărat adidași. Spune că o să ne plimbăm în fiecare seară prin parc.
În acea glumă era mai mult adevăr decât ar fi vrut Andrei să recunoască.
El spera cu adevărat că bunica se va muta, în cele din urmă, la Gheorghe.
Atunci apartamentul spațios cu trei camere ar fi rămas la dispoziția lui și a Cristinei.
Doina, însă, nu se grăbea să-și părăsească locuința.
Chiar și lui Gheorghe îi vorbea adesea despre nepot și despre iubita lui.
— Ea abia așteaptă să intre aici ca stăpână, se plângea femeia. Crezi că nu observ? Poate că de Andrei nici nu-i pasă. Vrea apartamentul.
— Doina, termină, o îndemna Gheorghe. Băiatul e adult. Lasă-l să-și rezolve singur viața.
— O să și-o rezolve! Îl învârte pe degete și el o să-i mulțumească.
— Se vor căsători, vor avea copii. Ar fi frumos.
Gheorghe zâmbea trist.
— Mie Dumnezeu nu mi-a dat copii. Uneori mă sperie gândul că trăiesc singur. Dacă pățesc ceva, nici măcar nu are cine să cheme ambulanța.
— Nu mai vorbi prostii, îl certa Doina. Sunt eu aici, iar Andrei e aproape. Nu te va lăsa nimeni singur. Mai bine terminăm ceaiul și ieșim la plimbare.
Cu timpul, plimbările lor au devenit un obicei zilnic.
Iar după aproximativ o lună, Gheorghe i-a făcut o propunere neașteptată:
— Doina, mută-te la mine.
Femeia aproape că scăpă ceașca din mână.
— Ai înnebunit?
— De ce? Ne înțelegem bine. Andrei poate locui cu Cristina. Apartamentul rămâne al tău și nu pleacă nicăieri. Iar ei nu vor mai avea parte de supravegherea ta permanentă. Poate că băiatul va vedea singur mai repede ce fel de femeie are lângă el.
Doina tăcu o vreme.
— Nu știu…
— Spui mereu că vă certați.
— El se supără pe mine. Zice că nu-l las să trăiască.
— Atunci lasă-l. Uneori omul trebuie să greșească singur ca să înțeleagă.
În cele din urmă, Doina acceptă.
— Bine. O să stau la tine. Dar nu pentru mult timp.
A doua zi începu să-și împacheteze lucrurile.
Când Andrei văzu valiza, cu greu își ascunse bucuria.
— Bunico, te muți la Gheorghe?
— Nu te bucura prea devreme! îi răspunse ea sever. Doar încerc să locuiesc acolo. Tu și Cristina puteți rămâne aici între timp. Dar să nu uiți: apartamentul este al meu. Nu accept dezordine. Voi veni să verific.
— Sigur.
— Dacă văd că Cristina nu face nimic prin casă, o dau afară imediat.
— E o gospodină minunată.
— Vom vedea.
Andrei radia.
Cristina, în schimb, primi vestea fără entuziasm.
— Adică va locui în apartamentul de lângă noi și va veni zilnic să ne controleze?
— Nu chiar zilnic.
— Tu nu-ți cunoști bunica?
— Cristina, măcar nu vom mai plăti chirie. Sunt trei camere, bucătăria e normală, iar zona e bună.
Cu acest argument era greu să se certe.
Înainte să-l cunoască pe Andrei, Cristina închiriase o cameră într-un apartament vechi, cu baie comună și vecini gălăgioși. De aceea, o locuință separată cu trei camere i se părea mult mai atrăgătoare.
Și, undeva în adâncul sufletului, spera ca într-o zi apartamentul să ajungă în întregime la Andrei.
Abia se instală Cristina că începu să vorbească despre nuntă.
De data aceasta, însă, Andrei deveni brusc prudent.
— Nu trebuie să ne grăbim.
— Cum adică?
— Nu avem bani. Eu vreau o nuntă adevărată, nu doar să semnăm actele și să mergem acasă.
— Și de unde vor veni banii?
— Bunica se va liniști. Are economii.
Cristina își strânse buzele.
— Deci totul depinde iar de bunica ta?
— Mai avem puțină răbdare.
Răbdarea lor fu pusă la încercare.
Doina apărea aproape în fiecare zi.
Uneori își trecea degetul peste rafturi.
— Praf.
Alteori deschidea frigiderul.
— Iar mâncare semipreparată?
Câteodată o împingea pe Cristina de lângă aragaz.
— Cine gătește puiul în felul ăsta? Lui Andrei nu-i place orezul. Vrea cartofi. Dă-te, fac eu.
După fiecare vizită, Cristina fierbea de furie.
— Spune-i ceva!
— Ce să-i spun? Este apartamentul ei.
— Mă umilește!
— Ignor-o.
— Tu ești vreodată în stare să mă aperi?
Andrei oftă.
— Ea mi-a fost ca o mamă. Nu pot să mă cert cu ea.
În realitate, aștepta doar ca problema să dispară de la sine.
Mai ales că, în ultima vreme, Doina chiar începuse să se plângă de starea ei.
Ba amețea.
Ba i se întuneca privirea.
Ba o cuprindea dintr-odată o căldură puternică.
— E vârsta, spunea ea. În bucătărie e prea cald și de aceea îmi sare tensiunea.
Gheorghe nu accepta astfel de explicații.
— Doina, încetează să te porți ca și cum ai fi invincibilă. Mâine mergem la medic.
— Pentru ce?
— Pentru că ai șaizeci de ani, nu șaisprezece. Am sunat deja un doctor pe care îl cunosc.
— Văd că ai hotărât totul.
— Altfel nu te convinge nimeni.
Până la urmă, Doina cedă.
— Bine. Oricum voiam de mult să fac niște analize. Poate am probleme cu vasele de sânge.
În dimineața următoare, cei doi merseră la clinică.
Rezultatele au fost atât de neașteptate, încât Doina nu a reușit câteva minute să creadă ce auzea.
Medicul, un bărbat în vârstă, cu chip obosit, cercetă îndelung foile.
Își scoase ochelarii, șterse lentilele, îi puse la loc și mai verifică o dată rezultatele.
— Doamnă Doina…
Femeia își strânse geanta în poală.
— Nu mă țineți în suspans, domnule doctor. Dacă e ceva grav, spuneți-mi direct.
Medicul clătină din cap.
— Este vorba despre altceva.
— Despre ce?
— Unele valori sunt extrem de neobișnuite. Trebuie să repetăm analizele și să facem investigații suplimentare. Și mai este ceva…
Se uită la ea cu o nedumerire evidentă.
— Testul indică o sarcină.
Doina nu înțelese imediat cuvintele.
— Ce indică?
— Rezultatul este pozitiv.
Femeia păli.
— Domnule doctor, am șaizeci de ani.
— Știu ce dată de naștere aveți.
— Am un nepot adult!
— Tocmai de aceea spun că trebuie să verificăm totul. La vârsta dumneavoastră, o asemenea situație necesită supraveghere medicală atentă. Un singur test nu ne permite să tragem o concluzie definitivă.
Doina însă aproape că nu-l mai auzea.
Îi vuiau urechile.
Când ieși pe coridor, Gheorghe se ridică imediat de pe scaun.
— Doina, ești albă la față. Ce s-a întâmplat?
Ea îl privi complet tulburată.
— Mi s-a spus că testul este pozitiv.
— Ce test?
— Cel de sarcină.
Gheorghe rămase nemișcat.
Câteva secunde doar o privi, fără să clipească.
Apoi ochii i se măriră.
— Vorbești serios?
— Ți se pare că am chef să glumesc acum?
Se așeză încet lângă ea.
— Dar noi…
Doina se înroși.
După mutarea ei, relația dintre cei doi se schimbase. Ani întregi fuseseră doar vecini și prieteni, iar acum își permiseseră, pentru prima dată, să devină cu adevărat apropiați.
Niciunul nu se gândise însă la un copil.
— Trebuie să repetăm analizele, spuse Doina. Și medicul a fost surprins.
Gheorghe zâmbi brusc.
— Dacă se confirmă…
— De ce zâmbești?
— Doina, eu mi-am dorit un copil toată viața.
— Gheorghe, îți auzi cuvintele? Am șaizeci de ani.
El îi luă mâna.
— Tocmai de aceea vom face exact ce ne spun medicii. Fără improvizații și fără riscuri.
Doina se întoarse acasă complet năucită.
Andrei observă imediat că ceva nu era în regulă.
— Bunico, ce s-a întâmplat? Ești bine?
Ea își lăsă haina, apoi intră în bucătărie.
Cristina se afla lângă chiuvetă.
— Așezați-vă amândoi.
Andrei deveni atent.
— Ce este?
Doina se uită întâi la nepot, apoi la Cristina.
— Medicii au descoperit că sunt însărcinată. Urmează să repete investigațiile pentru confirmare.
Cristina încremeni cu farfuria în mâini.
Andrei își pierdu culoarea din obraji.
— Ce?
— Ai auzit bine.
— Bunico, ai șaizeci de ani!
— Crezi că am uitat?
— Dar asta…
Nu termină fraza.
Gheorghe îi puse cu grijă mâna pe umărul Doinei.
— Nimic nu este sigur încă. Medicii vor face verificări.
Andrei însă nu mai auzea aproape nimic.
În mintea lui se învârteau alte gânduri.
Dacă bunica avea într-adevăr un copil, totul se schimba.
Apartamentul.
Moștenirea.
Relația ei cu Gheorghe.
Planurile lui.
Cristina fu cea care rosti prima întrebarea de care lui îi era teamă.
— Și noi ce facem?
Andrei se întoarse brusc spre ea.
— Ce vrei să spui?
— Mi-ai spus că într-o zi apartamentul va fi al tău.
— Cristina, nu este momentul!
— Atunci când va fi?
— Taci!
Era prima dată când țipa atât de aspru la ea.
În aceeași clipă, Doina îl privi cu atenție.
Reacția lui i se păru ciudată.
Nu părea doar surprins.
Nu părea nici măcar fericit.
Era speriat.
În amintirea ei reveniră ultimele luni.
Ceaiurile de seară.
Faptul că Andrei se oferea tot mai des să le pregătească singur.
Uneori, lângă ceașca ei rămâneau câteva plicuri sau cutii.
Nu-l întrebase nimic.
Presupusese că erau vitamine.
Apoi își aminti că, după unele dintre acele seri, o cuprindea o somnolență neobișnuită.
Dimineața, în schimb, se trezea cu o energie ciudată.
Putea fi o coincidență.
Sau nu.
Doina își încruntă sprâncenele.
— Andrei.
— Ce?
— Ce îmi puneai în ceai?
El clipi.
— Cum adică?
— Ai auzit.
Fața nepotului se schimbă imediat.
— Nimic.
— Nu mă minți.
— Bunico, ce te-a apucat?
— Te-am văzut de mai multe ori adăugând ceva în cana mea.
Cristina se întoarse brusc spre el.
— Ce spune?
— N-am pus nimic!
— Andrei, vocea Doinei deveni rece. Spune adevărul acum.
El își feri privirea.
Pentru Doina, acel gest fu un răspuns.
Gheorghe se ridică încet.
— Băiete, ai pus ceva în ceaiul bunicii tale?
— Nu era nimic important!
— Ce ai pus?
— Nu știu.
— Cum adică nu știi?
Andrei își strânse pumnii.
— Am comandat niște produse pe internet.
În bucătărie se lăsă o liniște apăsătoare.
— Ce fel de produse? întrebă Doina.
— Suplimente. Pe ambalaj scria că ajută la energie, somn și metabolism.
— Și mi le-ai dat fără să-mi spui?
— Voiam să te simți mai bine!
Doina îl privea de parcă îl vedea pentru întâia oară.
— Dacă voiai să mă ajuți, de ce ai ascuns asta?
Andrei tăcu.
— De ce?
— Pentru că ai fi refuzat!
— Și ai hotărât tu că ai dreptul să-mi administrezi substanțe necunoscute fără știrea mea?
— Nu am crezut că pot fi periculoase.
— Tu gândești înainte să faci ceva?
Cristina se îndepărtă de el.
— Nu mi-ai spus nimic.
— Pentru că nu te privea!
— Ești nebun?
Gheorghe își stăpânea cu greu furia.
— Adu imediat ambalajele. Le arătăm medicului.
— De ce?
— Acum!
Andrei o privi pe bunica lui.
În acel moment, Doina înțelese aproape totul.
— Voiai să mă amestec mai puțin în viața voastră.
El nu răspunse.
— Așa este?
— Bunico…
— Te gândeai că voi fi mai liniștită, că voi veni mai rar la voi. Poate că, în cele din urmă, mă voi muta definitiv la Gheorghe.
— Nu am vrut să-ți fac rău.
— Ai vrut să nu te mai încurc.
— Nu e același lucru!
— Pentru mine, acum este.
Doina se întoarse cu spatele.
Crezuse că cea mai mare durere fusese ziua în care își pierduse fiica. Acum simțea însă o rană cu totul diferită.
Copilul pe care îl crescuse în locul fiicei moarte, pentru care își sacrificase cei mai frumoși ani și pe care îl apărase de întreaga lume, intervenise pe ascuns asupra sănătății ei doar fiindcă îi stătea în calea planurilor.
— Puteam să mor din cauza lucrurilor pe care mi le-ai dat, spuse ea încet.
Andrei păli.
— Dar n-ai murit.
Doina se întoarse brusc.
— Asta este scuza ta?
— Eu am vrut să fie bine!
— Pentru cine?
Andrei nu găsi niciun răspuns.
Gheorghe vorbi rece:
— Pentru el a vrut să fie bine.
Andrei se înroși.
— Nu vă băgați!
— Mă bag atunci când este în joc sănătatea femeii cu care locuiesc.
— Totul este din cauza dumneavoastră!
— Ajunge, Andrei, spuse Doina, ridicând mâna.
Îl privi mult timp, cu o liniște care îl sperie mai tare decât orice țipăt.
— Mâine îți strângi lucrurile.
— Ce?
— Pleci.
Cristina se ridică imediat.
— Unde să mergem?
— Nu mai este problema mea.
— Dar apartamentul…
— Este al meu.
— Andrei a crescut aici!
— Tocmai de aceea i-am permis atâția ani să creadă că i se cuvine.
Nepotul o privea pierdut.
— Vorbești serios?
— Pentru prima dată după multă vreme, da.
— Mă dai afară pentru câteva suplimente?
— Nu pentru suplimente.
Doina clătină încet din cap.
— Pentru trădare.
Cristina începu să plângă și să strige:
— Eu nu mă întorc în vechea mea cameră! Andrei, spune-i ceva!
— Taci! izbucni el.
Dar glasul îi pierduse puterea de altădată.
Câteva zile mai târziu, cei doi chiar plecară.
Pentru prima dată în viață, Andrei se trezi într-o situație în care nimeni nu avea de gând să-i rezolve problemele.
Fu nevoit să-și găsească un serviciu stabil.
Să închirieze o cameră ieftină.
Să-și plătească singur mâncarea, transportul și facturile.
Cristina nu rezistă prea mult.
Cât timp în fața ei se afla perspectiva unui apartament mare și a unei vieți fără griji, vorbea despre iubire.
Când înțelese că Andrei trebuia să o ia aproape de la zero, relația lor se destrămă rapid.
După câteva luni, se despărțiră.
Între timp, Doina rămânea sub supravegherea permanentă a medicilor.
Analizele îi erau repetate, starea monitorizată, iar specialiștii încercau să afle ce conțineau suplimentele pe care Andrei i le administrase fără acord.
Nimeni nu susținea că acele substanțe provocaseră sarcina. Medicii subliniau doar că niciun medicament și niciun supliment, cu atât mai mult la o asemenea vârstă, nu trebuie luat fără recomandare și control medical.
Pentru Doina, tot ce i se întâmpla părea oricum de necrezut.
Îi era frică.
Uneori se trezea noaptea și se întreba dacă nu cumva făcea o nebunie.
Dar Gheorghe era lângă ea.
O însoțea la fiecare consultație.
Avea grijă să mănânce corect.
Își nota întrebările pentru medici.
Pentru prima dată în viață se pregătea să devină tată și privea acest lucru cu o emoție aproape religioasă.
Andrei venea uneori să o vadă.
La început, Doina îl primea cu răceală.
El îi aducea fructe.
Încerca să glumească.
Își cerea iertare iar și iar.
Bunica rămânea însă neînduplecată.
— Te-am iertat, Andrei.
— Atunci de ce vorbești cu mine așa?
— Pentru că iertarea și încrederea nu sunt același lucru.
El își lăsa capul în jos.
— Nu am vrut cu adevărat să-ți fac rău.
— Te cred.
— Atunci…
— Dar ai decis în locul meu ce pot lua și ce se poate face cu sănătatea mea. Pentru că așa îți era mai ușor.
Doina îl privi drept în ochi.
— Ești adult. Eu te-am crescut și ți-am oferit tot ce am putut. De acum trebuie să răspunzi singur pentru alegerile tale.
— Asta înseamnă că nu mai ai nevoie de mine?
— Nu spune prostii. Ești nepotul meu și vei rămâne nepotul meu.
Vocea i se îmblânzi puțin.
— Dar copilul căruia îi iertam orice numai pentru că își pierduse părinții nu mai există. Ai crescut de mult. Eu am înțeles prea târziu.
În timp, între ei s-a construit o altă relație.
Nu cea de odinioară.
Una mai atentă.
Mai matură.
Iar în ziua nașterii, Andrei veni totuși la spital.
Pe coridor îl întâlni pe Gheorghe.
Bărbatul părea epuizat și, în același timp, copleșit de fericire.
— Ei? întrebă Andrei.
Gheorghe zâmbi.
— O fetiță.
După un timp, Andrei primi voie să intre la bunica lui.
Doina era obosită, dar fericită.
Lângă ea dormea o fetiță mică.
— Cum o cheamă? întrebă el încet.
Doina privi nou-născuta.
— Elena.
Andrei înțelese imediat.
Așa o chema pe mama lui.
Se întoarse spre fereastră, ca nimeni să nu vadă cum îi tremurau buzele.
— Bunico…
— Ce este?
— Iartă-mă.
Doina tăcu câteva secunde.
Apoi răspunse:
— Te-am iertat deja.
— Am distrus totul.
— Nu.
Se uită la el cu blândețe.
— Doar ne-ai obligat pe amândoi să devenim adulți. Pe mine, fiindcă în sfârșit am încetat să trăiesc doar pentru tine. Pe tine, fiindcă ai descoperit că, pentru prima dată, nimeni nu va răspunde în locul tău pentru deciziile tale.
Andrei se apropie de pat.
— Pot s-o văd?
Doina întoarse cu grijă păturica.
Fetița dormea, cu mânuța strânsă într-un pumn minuscul.
— Asta înseamnă că este mătușa ta, spuse bunica, încercând să zâmbească.
Andrei zâmbi și el, dar zâmbetul îi ieși stângaci.
Privea copilul și înțelegea cât de mult se schimbase totul.
Cândva crezuse că cea mai mare problemă a vieții sale era bunica: controalele ei permanente, grija sufocantă și refuzul de a-i lăsa apartamentul.
Acum toate acestea i se păreau atât de mici, încât îi era rușine.
Pleca din spital singur.
Se înserase deja.
Pentru prima dată după mulți ani, Andrei nu plângea pentru el.
Îi era rușine.
De minciună.
De suplimentele ascunse în ceai.
De dorința de a-și construi o viață pe seama femeii care renunțase cândva la propria viață pentru el.
Trecutul nu putea fi schimbat printr-o singură scuză.
Încrederea nu se întoarce într-o seară.
Poate fi câștigată din nou doar încet, prin fapte.
În salon, Doina se uita la Elena adormită.
Gheorghe stătea lângă ea și îi ținea cu grijă mâna.
— Ți-e teamă? întrebă el.
— Foarte tare.
— Și mie.
Doina zâmbi slab.
— Suntem niște părinți grozavi.
— Nu-i nimic. O să învățăm.
Doina privi chipul mic al fiicei sale.
Cândva își imaginase că după șaizeci de ani viața avea să devină tot mai liniștită.
Se gândea la grădină, la medicamente, la vizite rare și la apropierea bătrâneții.
Soarta hotărâse însă altfel.
Din nou avea lângă ea un om pentru care trebuia să se trezească noaptea.
Avea să vină primul dinte.
Primii pași.
Primul cuvânt.
Școala.
Sărbătorile.
Și mii de griji pe care aproape că le uitase.
Doina își strânse încet fiica la piept.
Nu știa câți ani mai avea înainte.
Dar știa un lucru cu certitudine.
De acum înainte, nu va mai lăsa pe nimeni să-i conducă viața în locul ei.
Nici pe nepotul pe care îl iubea.
Nici pe cei din jur.
Nici pe așteptările altora.
Pentru că o a doua șansă, oricât de imposibilă ar părea, este prea prețioasă ca să fie trăită din nou pentru altcineva.