Așa am crezut și eu, până vinerea trecută seara.
Am patruzeci și șase de ani, sunt divorțată de multă vreme și lucrez ca economist-șef într-o firmă mică de transport și logistică. Viața mea era liniștită, așezată, fără mari surprize. Copiii crescuseră deja, fiecare își vedea de drumul lui, iar eu, într-o zi, mi-am spus că poate nu ar fi rău să-mi mai dau o șansă. Nu la tinerețe, nu la iluzii, ci la o relație normală, matură. Așa am ajuns pe un site de întâlniri. Printre zeci de profiluri trase la indigo și mesaje fără cap și coadă, Doru mi-a atras imediat atenția.
Avea cincizeci și opt de ani. În fotografii părea un bărbat așezat, cu greutate: păr grizonant, costum scump, privire sigură, o mașină străină bună în fundal. În descrierea lui scria:
„Sunt un bărbat realizat, apreciez confortul, calitatea vieții și caut o femeie pentru o relație serioasă — una care s-a săturat de băiețandri și profitori”.
Trebuie să recunosc, suna destul de promițător. Am vorbit cam o săptămână. Doru scria corect, presăra citate alese, discuta despre principii și lăsa impresia unui bărbat de modă veche, pentru care onoarea, cuvântul dat și demnitatea încă mai însemnau ceva.
Când mi-a propus să ne vedem, el a ales locul: un restaurant cunoscut cu specific de carne, chiar în centrul orașului. Nu era deloc un local ieftin. Lumina era moale și joasă, canapele masive din piele ocupau colțurile sălii, iar în vitrine se vedeau bucăți de carne maturată, expuse ca niște trofee. M-am gândit încă de atunci că omul voia, probabil, să facă impresie.
Am ajuns la timp, cu părul aranjat discret și cu rochia mea preferată, verde smarald. Doru era deja la masă. În realitate era ceva mai scund și mult mai plinuț decât în poze, dar își păstra aerul sigur pe el. Ba chiar avea o ușoară superioritate în felul în care vorbea și privea, ca un om care, chipurile, le văzuse pe toate și înțelesese viața mai bine decât ceilalți.
„Înțelegeți, săptămâna asta a fost un iad. Negocieri, parteneri, stres continuu… organismul are nevoie de proteină”, i-a spus el chelnerului, destul de tare încât să fie auzit și la mesele din jur. „Aduceți-mi un ribeye. Făcut medium. Și știți ceva? Dacă tot am ieșit, să nu ne zgârcim. Aduceți două. Azi mi-e foame ca unui lup. Și o sticlă din cel mai bun Shiraz.”
Chelnerul a înclinat politicos din cap și s-a retras. Pofta lui m-a surprins, desigur, dar n-am zis nimic. Până la urmă, un bărbat matur și înstărit are dreptul să cineze cum dorește, mai ales într-o seară de vineri.
Până să vină comanda, Doru a ținut aproape un discurs. Mi-a povestit despre marile lui succese în afaceri, despre cât de mult îl respectă subordonații, despre cum partenerii îi cer părerea înainte de orice hotărâre importantă. Apoi, încet-încet, a ajuns la tema pe care mulți bărbați de pe site-urile de întâlniri par să o iubească peste măsură: „mercantilismul femeilor din ziua de azi”.
„Înțelegi, Irina, — a rostit el pe un ton de profesor, în timp ce chelnerul desfăcea sticla scumpă și îi umplea paharul. Mie nici nu mi-a propus, ținând minte că îmi comandasem ceai. — Femeile de acum vor numai bani. Nu se mai uită nimeni la bărbat ca la un om, ca la o personalitate. Toate caută portofelul.
Iar eu nu sunt bancomat. Eu vreau parteneriat, egalitate. Ca în Europa.”
Dădeam politicos din cap, în timp ce luam cu furculița câte o crevetă din salată. Între timp, lui Doru i-au adus carnea. Două bucăți uriașe de vită marmorată stăteau pe o placă de lemn, fierbinți, lucioase, răspândind miros de condimente. În aer se amestecau rozmarinul, untul topit și aroma crustei rumenite.
Însoțitorul meu s-a aruncat asupra fripturilor cu o lăcomie care m-a făcut, fără să vreau, să-mi întorc privirea. Tăia carnea în bucăți mari, le ducea repede la gură, sorbea vin și, în același timp, continua să vorbească despre demnitate, principii și „femeile corecte”. Sucul de carne îi lucea pe bărbie. Imaginea, ca să spun delicat, nu era tocmai romantică.
La sfârșitul cinei, din cele două fripturi nu mai rămăsese nimic în afară de placa goală și câteva urme grase, iar sticla de Shiraz fusese golită până la ultima picătură. Eu îmi terminasem de mult ceaiul și nu făceam decât să aștept ca spectacolul să se încheie.
Doru a râgâit satisfăcut în șervețel, s-a lăsat pe spate pe canapea și a pocnit din degete ca să cheme chelnerul.
„Nota, tinere!”
Pe masă a fost pus un dosar negru din piele. Doru l-a deschis alene, a trecut cu ochii peste sumă, iar expresia lui mulțumită s-a transformat imediat într-o seriozitate de om de afaceri. Apoi a împins calm mapa spre mine.
„Ei bine, Irina. Totalul este șaisprezece mii opt sute de ruble. Partea ta — opt mii patru sute.”
Pentru o clipă am încremenit. Parcă cineva apăsase un buton în mine și oprise totul. M-am uitat la bon, apoi la Doru, apoi iar la bon.
„Scuză-mă, Doru, am auzit bine? Îmi propui să plătesc jumătate din toată nota asta?”
M-a privit iritat, de parcă întrebasem ceva nemaipomenit de prostesc.
„Și ce anume te deranjează? La restaurant nota se împarte la doi. Eu nu sunt sponsor, ca să hrănesc femei pe care abia le cunosc. Suntem oameni moderni. Ți-am spus de la început că vreau relații egale. Sau ești dintre cele care se vând pentru o bucată de carne?”
Sincer, nu mai întâlnisem de mult o asemenea obrăznicie. Salata mea și ceaiul costau exact o mie două sute de ruble. Tot restul — peste cincisprezece mii — însemna cele două fripturi uriașe ale lui și sticla de vin scump, de care eu nici măcar nu mă atinsesem. De fapt, el hotărâse să ia o cină luxoasă pe jumătate din banii mei, ascunzându-și zgârcenia banală în spatele unor vorbe frumoase despre egalitate europeană.
În primele secunde mi-a venit să fac scandal. Să-i spun acestui manipulator mulțumit de sine, îmbrăcat într-un costum respectabil, tot ce credeam despre „principiile” lui și despre noblețea lui masculină. Dar sunt economistă. Sunt obișnuită cu cifrele și știu foarte bine: acolo unde se poate rezolva cu un calcul exact, emoțiile în plus nu ajută la nimic.
I-am zâmbit cât am putut de fermecător.
„Știi, Doru, ai perfectă dreptate. Și eu sunt pentru abordarea europeană, pentru independență și corectitudine financiară. Scuză-mă, mă duc literalmente un minut să-mi pudrez nasul, apoi lămurim totul.”
El a zâmbit satisfăcut, convins, evident, că micuța lui șmecherie reușise. S-a lăsat și mai comod pe spătar și a început să-și curețe dinții cu o scobitoare.
M-am ridicat, mi-am luat poșeta și am pornit spre toaletă. Numai că, pe drum, am cotit spre recepție, unde se afla chiar chelnerul nostru.
„Tinere, — i-am spus încet, dar foarte sigur pe mine, — vă rog să-mi faceți o notă separată. La masa patru eu am comandat doar salata verde cu creveți și ceaiul.”
Chelnerul, după toate aparențele, înțelesese deja situația și a dat din cap fără întrebări inutile. A apăsat rapid câteva taste pe terminal.
„O mie două sute de ruble”, mi-a spus.
Am apropiat cardul, mi-am achitat comanda și i-am mai lăsat trei sute de ruble cash, pentru el.
„Iar restul, — am făcut o pauză scurtă, — adică cele două ribeye și sticla de vin, vă rog să i le duceți însoțitorului meu. El a insistat foarte mult asupra plății separate, ca un european adevărat.”
La masă nu m-am mai întors. Am traversat liniștită sala, suficient de aproape încât Doru să mă vadă. Chiar lângă ieșire i-am întâlnit privirea. Încă stătea și aștepta, sigur că aveam să revin și să scot ascultătoare portofelul. I-am trimis un sărut în aer, i-am făcut prietenos cu mâna și am ieșit în noaptea răcoroasă a Moscovei.
În timp ce mergeam spre casă cu taxiul, telefonul aproape că lua foc. Doru a sunat de vreo cinci ori la rând. Apoi au început mesajele. Mai întâi, nedumerite: „Irina, unde ești? Chelnerul cere plata.” După aceea, indignate: „Ce-ți permiți?” Iar la final, de-a dreptul furioase: „Ești meschină, interesată și escroacă! Oamenii normali nu fac așa ceva!”
Mai târziu am aflat că „omul de afaceri de succes” nici măcar nu avea pe card suma necesară ca să plătească cina pe care singur și-o comandase. A fost nevoit să sune cunoscuți și să ceară bani împrumut, ca să achite nota propriei lui lăcomii.
Cu o plăcere imensă i-am blocat numărul și am șters conversația. Așa am făcut cunoștință cu adevăratul „împărțitor modern de note” — bărbatul care se teme atât de tare să nu fie folosit, încât este gata să se așeze singur pe spinarea unei femei, numindu-și zgârcenia cuvinte frumoase despre egalitate.
Vouă vi s-au întâmplat asemenea întâlniri — cu oameni care încercau să-și rezolve problemele financiare sub masca unui parteneriat cinstit și a unei egalități moderne? Cum ați ieșit din astfel de situații?