În dimineața procesului de divorț, Radu s-a apropiat atât de mult de mine, încât i-am simțit respirația lângă obraz.
— Astăzi este cea mai fericită zi din viața mea, mi-a spus, cu zâmbetul lui perfect exersat. Până la sfârșitul zilei o să-ți iau totul.
În spatele lui, Bianca, amanta lui, și-a ridicat ușor bărbia și a zâmbit batjocoritor.
Atunci avocatul meu s-a aplecat spre mine.
— Ai făcut exact ce ți-am spus?
Am încuviințat.
— Perfect, a murmurat el. Acum începe partea interesantă.
Câteva ore mai târziu, divorțul pe care Radu îl considera încoronarea victoriei sale avea să se transforme în cel mai cumplit coșmar al lui.
Coridorul lung al tribunalului era luminat de neoane reci, care făceau marmura să pară și mai palidă. Radu Dobre a venit până aproape de mine, lăsând între noi doar câțiva centimetri.
Nu mai exista nici distanță, nici siguranță.
Simțeam doar parfumul pe care îl folosea în zilele când voia să se creadă invincibil.
Santal, piele și cedru.
Mirosul succesului, după cum îi plăcea lui să spună.
Îl purtase în dimineața în care fusese promovat, în ziua când semnase actele pentru noul său BMW și la conferința în care le povestise unor zeci de oameni că tot ce obținuse în viață se datora „instinctului său de prădător”.
Pentru el, parfumul acela era mirosul cuceririi.
Agresivitate lustruită impecabil, ascunsă sub o mască de politețe.
Când aroma aceea familiară mi-a umplut plămânii, am înțeles un lucru simplu.
Radu nu venise la tribunal ca să câștige.
Venise să-și sărbătorească victoria.
— Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața mea, a repetat el încet, sigur că funcționarii care alergau pe coridor nu ne puteau auzi. Astăzi îți iau totul, Irina. Apartamentul, conturile, viitorul. Ar fi trebuit să accepți oferta mea cât încă eram dispus să fiu generos.
A zâmbit.
Era un zâmbet subțire, atent controlat, care nu-i atingea niciodată ochii.
Zâmbetul oamenilor obișnuiți să vândă încredere, nu adevăr.
La câțiva pași în spatele lui stătea Bianca Neagu.
Purta un costum crem, croit mai degrabă pentru terasa unui hotel de lux decât pentru o sală de judecată. Nu avea nevoie să spună nimic. Felul în care își ținea bărbia ridicată și expresia sigură de pe buze arătau limpede ce rol își atribuise în ziua aceea.
Nu venise ca simplu martor.
Venise să asiste la o încoronare.
Oamenii treceau în jurul nostru cu brațele pline de dosare, serviete, griji și dezastre personale pe care încercau să le poarte în tăcere.
Un avocat tânăr a trecut aproape alergând, cu un teanc de acte lipit de piept.
O femeie în pantaloni de trening plângea lângă automatul de cafea, cu telefonul apăsat de ureche.
Un bătrân stătea pe o bancă, privind podeaua de parcă aștepta să-și audă numele rostit într-o limbă al cărei sens îl uitase.
Tribunalul era plin de viețile altora care se destrămau.
Și totuși, nimeni nu se uita la noi.
Pentru cei din jur eram doar un cuplu bine îmbrăcat, venit să împartă anii trăiți împreună în procente, semnături și obligații juridice.
Radu și-a îndreptat reverele sacoului, ca și cum în jurul lui s-ar fi aflat camere de filmat.
— Întotdeauna ai fost prea tăcută, Irina, a continuat el. Femeile tăcute nu câștigă niciodată în instanță. Avocatul meu este un rechin adevărat. Al tău arată ca un pensionar care hrănește porumbeii în Cișmigiu.
Bianca și-a mutat greutatea pe un picior și și-a încrucișat brațele.
Brățara cu diamante de la încheietura ei a prins lumina și a strălucit.
Pietrele erau tăiate impecabil. Lucrătura era rafinată.
Radu avusese întotdeauna gusturi extraordinare când cheltuia banii altora.
A mai făcut un pas spre mine.
Îi simțeam respirația lângă ureche.
— După ziua de astăzi, n-o să mai rămână nimic din tine, a șoptit. Nici casă, nici control, nici statut. O să fii doar o femeie trecută de prima tinerețe, care conduce o mașină veche și face o muncă plictisitoare de contabilitate. Atât.
În clipa aceea, din umbra unei coloane de marmură a apărut Mircea Vornicu.
Nu se grăbea și nu încerca să atragă atenția.
Fiecare pas era măsurat, liniștit și sigur, de parcă ar fi considerat graba o dovadă de prost gust.
Nu semăna deloc cu rechinul descris de Radu.
Părea mai degrabă un profesor de literatură ieșit la pensie, genul care ți-ar fi corectat cu blândețe o greșeală de gramatică și apoi ți-ar fi oferit o ceașcă de ceai.
Costumul gri îi era puțin larg pe umerii înguști. Purta ochelari cu rame subțiri, de modă veche, iar în jurul lui plutea un miros slab de tutun de pipă, deși nu-l văzusem niciodată fumând.
Vornicu nu s-a uitat mai întâi la Radu.
M-a privit direct pe mine.
— Doamnă Dobre, a spus cu o voce atât de calmă, încât ai fi crezut că discutam despre lista de cumpărături, nu despre distrugerea unei vieți construite în douăzeci de ani. Aveți documentele despre care am vorbit?
Mi-am întors capul și, pentru prima dată în dimineața aceea, l-am privit cu adevărat pe Radu.
În ochii lui se afla aceeași încredere lustruită.
Mulțumirea omului care nu-și imaginează nici măcar pentru o clipă că rezultatul ar putea fi altul decât cel decis de el.