— De ce ați făcut asta? am întrebat-o direct, ignorând încercarea lui Dragoș de a-mi strânge palma liniștitor.
Soacra mea și-a ridicat mirată sprâncenele perfect pensate.
— Cum adică „de ce”, draga mea? Ca în familia noastră să nu existe taine. Ca fiul meu să știe cu cine se însoară. Asta se numește grijă, nu pricepi?
Grija ei se simțea ca o otravă turnată încet sub piele.
Dragoș a intervenit, încercând să salveze ceva din ce nu mai putea fi salvat.
— Mamă, totuși… se putea și altfel. Nu în fața tuturor.
— Și când, dragul meu? l-a privit ea mustrător. Când ți-ar fi spus ea singură? Peste zece ani? Eu doar am grăbit momentul. Spre binele vostru.
M-am uitat la bărbatul meu, care ceda presiunii materne, și atunci am înțeles că sunt singură. Nu avea să mă apere. În clipa aceea, ecranul s-a stins din nou. Apoi s-a luminat și, în locul fotografiilor mele, au apărut imaginile cu titlul: „Petrecerea de Anul Nou «TorgServis» 2008”.
Rodica, într-o mini-fustă în carouri, cu buzele umflate și rujate până spre urechi, dansa pe o masă cu o sticlă de șampanie în mână. Apoi săruta un bărbat îmbrăcat în Moș Crăciun — care nu era soțul ei. După aceea, clătinându-se, își lăsa capul pe umărul directorului de logistică și striga: „Eu sunt Nicole Kidman a Rusiei!”. Iar mai târziu, deja în scara blocului, încerca să-și scoată un pantof, plângând în hohote: „Pe mine nu mă iubește nimeni!”
Peste sală s-a așternut o liniște totală.
Ionuț s-a ridicat în picioare și și-a înălțat paharul.
— Toastul meu va fi scurt, a spus el calm. Să învățăm să respectăm trecutul celorlalți. Sau, măcar, să nu-l scoatem la vedere doar ca să ne fie nouă de folos.
Rodica a deschis gura, dar n-a mai ieșit niciun sunet.
Dragoș se uita când la ecran, când la mama lui, când la mine. În ochii lui se stingea încet credința aceea oarbă în sfințenia familiei pe care o cunoscuse.
S-a ridicat și mi-a întins mâna.
— Hai, a spus. Plecăm de aici.
Am ieșit printre vocile coborâte din sală, fără să ne întoarcem. Afară ploua mărunt, iar vântul rece ne-a învăluit ca un vechi prieten. I-am strâns mâna lui Dragoș și am simțit cum tremurul din degetele lui începea încet să se domolească. Nu spunea nimic, dar nici nu-mi dădea drumul. Undeva, departe, în spatele nostru, luminile colorate ale restaurantului pâlpâiau deja străine, deja rupte de noi. Mergeam pe asfaltul ud fără să știm încotro, dar știam amândoi un singur lucru: mergeam împreună. Iar în urma noastră, în liniștea nopții, o întreagă epocă se stingea fără zgomot.