El s-a apropiat și a vorbit mai încet, astfel încât numai ea să-l audă:
— Nu. Dar în dimineața asta ți-am văzut fotografia în dosarul cu fișele angajaților și am înțeles că nu poate fi o simplă întâmplare.
Irina a privit pierdută spre colegii care începuseră deja să schimbe priviri, spre ușa biroului care se închidea, spre secretara ce se străduia din răsputeri să pară că nu observă nimic.
— Am un fiu, a spus ea aproape fără glas. Și eu… eu nu sunt genul de femeie care se aruncă a doua oară în sentimente fără să se gândească la urmări.
Andrei i-a luat mâna cu grijă, de parcă se temea că o mișcare prea bruscă ar putea rupe tot ce exista între ei.
— Iar eu nu sunt genul de bărbat care caută aventuri întâmplătoare. Cele cinci zile au fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat după divorț. Și dacă îmi îngădui, nu te voi grăbi. O să aștept. Îl voi cunoaște pe băiatul tău. Îți voi dovedi că pot fi lângă tine nu doar la mare, ci și în viața obișnuită.
Ea și-a ridicat ochii spre el. În privirea lui nu era nici joc, nici îngâmfare, nici dorința de a impresiona. Era doar căldură, siguranță și o sinceritate atât de simplă, încât Irinei i s-au umezit ochii.
— E de necrezut, a murmurat ea. Eu nici măcar nu știam cine sunteți cu adevărat.
— Acum știi, a răspuns el, zâmbind cu același zâmbet care, la mare, îi înmuia genunchii. Și am obiceiul să-mi repar greșelile până la capăt.
După șase luni, s-au căsătorit. Mama Irinei, privind-o pe fiica ei strălucind de fericire, zâmbea și clătina ușor din cap: „Ți-am spus eu: destinul te găsește oriunde te-ai ascunde. Chiar și lângă un pepene spart.”
Iar fosta șefă, Doina Marinescu, nu a reușit niciodată să explice de ce fotografia Irinei, cu o zi înainte ca ea să revină din concediu, ajunsese dintr-odată în dosarul „angajați noi” de pe masa noului director.
Dar aceea era deja cu totul altă poveste.
Sfârșit.