Tocmai în acel moment fragil și apăsător, când ceremonia părea suspendată între cuvinte și tăcere, ușile grele ale bisericii s-au deschis brusc până la capăt.
Sunetul ascuțit al tocurilor înalte s-a izbit de pardoseala de marmură și s-a răspândit prin întreaga încăpere. Era prea puternic, tulburător de rece și cu totul străin de solemnitatea acelui loc.
Mi-am întors capul spre intrare.
Ginerele meu, Radu Popescu, a pășit înăuntru râzând zgomotos.
Nu mergea încet și nu încerca să arate nici măcar o urmă de respect. Nici măcar nu se obosise să pară îndurerat. Înainta pe culoarul central cu atâta lejeritate, încât ai fi spus că venise la o petrecere, nu la înmormântarea propriei soții.
Costumul lui făcut la comandă îi venea impecabil. Părul îi era aranjat cu grijă, fără niciun fir rebel. La brațul lui se afla o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie roșie care atrăgea toate privirile. Zâmbetul sigur de pe chipul ei era revoltător de nepotrivit, mai ales cu sicriul aflat la doar câțiva pași.
Atmosfera din biserică s-a schimbat într-o clipă. Șoapte neliniștite au început să se ridice din toate părțile. Câțiva oameni și-au ținut respirația fără să-și dea seama, iar alții au oftat uluiți. Până și preotul s-a oprit în mijlocul frazei, incapabil să continue.
Dar pe Radu nu părea să-l intereseze nimic din toate acestea.
— Traficul din centru a fost un coșmar, a spus el pe un ton relaxat, de parcă ar fi întârziat câteva minute la un prânz obișnuit de duminică.
Femeia de lângă el privea în jur cu o curiozitate aproape încântată. Părea că descoperea pentru prima dată un loc nou care îi plăcea. Când a trecut pe lângă mine, și-a încetinit pașii și a încercat să-și așeze pe față o expresie falsă de înțelegere și compasiune.
Numai că nu m-a privit cu milă. S-a aplecat ușor spre mine și mi-a șoptit la ureche, cu o voce rece ca gheața:
— Se pare că eu sunt cea care a câștigat.
În clipa aceea, ceva s-a rupt în tăcere înăuntrul meu.
Voiam să țip. Voiam să o apuc de braț și să o târăsc cât mai departe de sicriu. Voiam să-i oblig pe amândoi să simtă măcar o fărâmă din durerea pe care o îndurase fiica mea.
Dar nu m-am mișcat.
Mi-am încleștat maxilarul, mi-am ținut privirea lipită de sicriu și am încercat să continui să respir. Știam că, dacă aș fi rostit un singur cuvânt, nu m-aș mai fi putut opri.
Cu numai câteva săptămâni înainte, fiica mea, Ioana Ionescu, venise la mine purtând bluze cu mâneci lungi, deși erau cele mai fierbinți zile ale verii.
— Mi-e puțin frig, mamă, îmi spusese.
Iar eu mă prefăcusem că o cred.
În alte zile zâmbea prea larg, prea atent, ca și cum și-ar fi exersat expresia înainte să intre pe ușă. Ochii însă o trădau. Străluceau ca după plâns, de parcă își ștersese lacrimile în grabă înainte să mă vadă.
— Radu este doar foarte stresat, repeta ea mereu, ca și cum aceleași cuvinte, rostite de suficiente ori, ar fi putut deveni adevăr.
— Întoarce-te acasă, o rugasem. Cu mine vei fi în siguranță.
— Totul se va îndrepta, încerca ea să mă convingă. Când se va naște copilul, lucrurile vor fi altfel.
Îmi doream atât de mult să o cred.
Din tot sufletul îmi doream să fie adevărat.
M-am întors cu gândul în biserică și l-am văzut pe Radu tolănit fără jenă în prima strană. Se purta de parcă tot ce se afla acolo îi aparținea. O trăsese pe femeia în roșu aproape de el, iar în timp ce preotul vorbea despre iubire veșnică, la colțul buzelor lui apăruse un zâmbet disprețuitor, aproape batjocoritor.
Mi s-a întors stomacul pe dos.
Atunci l-am observat pe avocatul Ioanei, Andrei Enache, stând pe culoarul lateral.
Abia dacă îl cunoșteam. Era un bărbat liniștit și cumpătat, care vorbea puțin. Făcea parte dintre acei oameni a căror tăcere spune mai mult decât discursurile interminabile ale altora.
A pornit spre față cu un plic sigilat în mână. Îl ținea cu atâta grijă, încât era limpede din prima clipă că ceea ce se afla înăuntru avea o importanță uriașă.
Și chiar așa era.
Când s-a apropiat de noi, și-a dres ușor glasul.
— Înainte ca slujba să continue, a spus el cu o voce fermă și limpede, sunt obligat să îndeplinesc o instrucțiune juridică expresă pe care mi-a lăsat-o defuncta. Testamentul va fi citit chiar acum.
Biserica s-a umplut imediat de murmure neliniștite. Oamenii au început să se privească unii pe alții, fără să înțeleagă ce urma.
Radu a pufnit cu un zâmbet batjocoritor.
— Testament? Soția mea nu avea nimic cu adevărat valoros, a spus el cu o siguranță aproape obraznică.
Andrei l-a privit fără furie, dar cu o fermitate pe care nimic nu părea să o poată clinti.
— Mai întâi voi anunța numele moștenitorului principal.
Apoi, fără nicio ezitare, mi-a rostit numele.
— Elena Ionescu, mama defunctei.
Genunchii mi s-au înmuiat. A trebuit să mă agăț cu ambele mâini de spătarul stranei din față, ca să nu cad.
Chiar și după moarte, fiica mea găsise o cale să mă protejeze.
Radu a sărit în picioare, roșu de furie.
— Este imposibil! Trebuie să fie o greșeală!
Dar Andrei nu s-a grăbit și nu s-a lăsat tulburat. A rupt sigiliul plicului și a continuat să citească.