Soneria suna, dar în apartament era liniște. Am scos cheile pe care le păstrasem tot timpul în portofel. Am descuiat. Am intrat în hol și, din obișnuință, am aprins lumina.
Camerele erau goale. Nimeni. Părea că acolo nu mai locuise nimeni de multă vreme. Unde erau Elena și fetele? mă întrebam, deschizând dulapuri pustii.
Am ieșit pe palier și am sunat la ușa de vizavi. Dinăuntru s-au auzit pași târșiți.
— Cine e? a întrebat supărată vecina, tanti Cornelia, o locatară veche a blocului, care fusese prietenă cu bunica mea răposată.
— Tanti Cornelia, sunt eu, Andrei, am spus cu glas tremurat, simțind cum inima îmi lovește nebunește în piept.
Ușa s-a deschis brusc. Femeia în vârstă și-a șters mâinile de șorț și a rămas cu gura întredeschisă.
— Doamne, Dumnezeule! Andrei? Tu ești? Te-ai întors?
— Eu sunt, tanti Cornelia. M-am întors… Nu știți unde sunt ai mei?
— Intră, nu sta ca un străin pe prag, mi-a spus ea, dându-se la o parte. Am intrat.
Stăteam în bucătăria ei veche și o priveam posomorât, fără să știu de unde să încep.
— Și ce credeai, când te-ai dus după una mai tânără? Că nevasta ta o să stea să te aștepte? nu m-a cruțat tanti Cornelia, așezându-se pe taburetul ei.
— Nu, Andrei, Elena ta a plecat. A luat copiii și s-a mutat. Și-a găsit serviciu într-o comună din alt județ. Eu plătesc apartamentul, ea îmi trimite banii la timp, aici nu e nicio problemă.
A tăcut puțin, apoi a continuat:
— Dacă ar fi după mine, ți-aș da eu câteva! Ce nu-ți ajungea? Ți-ai lăsat copiii, ți-ai schimbat nevasta pe… Doamne, iartă-mă. Și acum de ce ai venit? Nu ți-a mers cu tinerica?
— Nu mi-a mers, tanti Cornelia, am răspuns întunecat și m-am ridicat. Plec. Iertați-mă că v-am deranjat.
— Pleci? a strigat ea deodată, aspru. Stai jos! N-am terminat! Să fi văzut bunica ta ce rușine ai făcut, săraca, nu știu cum ar fi suportat!
M-am așezat iar, cu ochii în podea.
— Îți dau adresa Elenei și numărul ei nou, a oftat ea. Dar trebuie să știi ceva. A născut un copil. Un băiat.
Am tresărit.
— Ce? Ce copil?
— Copilul tău, Andrei! Era însărcinată când ai fugit. Abia aflase. Numai că tu ai dat din coadă și ai dispărut, așa că nu ți-a mai spus.
— Și eu, în locul ei, tot nu ți-aș fi spus! Ar fi trăit cum ar fi vrut ea, numai că acum îi este greu. Salariul e mic, trebuie să plătească bonă, iar Elena muncește.
— Banii pe care îi trimiți copiilor nu se atinge de ei. Îmi trimite doar pentru apartament. Așa stau lucrurile, Andrei. Acum gândește-te singur ce ai de făcut.
Mi-am prins capul în mâini. Și tanti Cornelia a tăcut. După o vreme m-am ridicat și am șoptit răgușit:
— Mulțumesc, tanti Cornelia.
Apoi am ieșit.
M-am întors în apartamentul meu, am intrat în camera care fusese cândva a mea și a Elenei și m-am oprit lângă fereastră. Deasupra orașului adormit pâlpâiau sute de lumini. Fiecare părea să mă privească și să mă judece în tăcere.
Când, spre dimineață, am simțit că adorm, un singur gând îmi bătea în minte:
Doar să mă ierte. Doar să mai poată să mă ierte.