«Andrei», a spus hotărât, «codul poștal al cartierului în care locuiești nu este nici destinul tău, nici închisoarea ta.»
«Ține minte, Andrei: locul din care vii nu te definește și nu are dreptul să-ți hotărască viitorul.»
Când am ajuns în ultimul an, aveam cea mai mare medie din liceu.
Mulți începuseră să-mi spună „geniul clasei” sau „băiatul deștept”.
Unii o făceau cu admirație sinceră.
Alții rosteau cuvintele de parcă inteligența ar fi fost încă un defect lipit de mine.
«Normal că ia cele mai mari note. Ce altceva are de făcut?»
«Profesorilor le e milă de el. De asta îl notează așa.»
În timp ce asemenea vorbe continuau să ajungă la urechile mele, mama lucra încă în două schimburi.
Ziua strângea gunoiul pentru serviciul municipal, iar noaptea făcea curățenie în clădiri de birouri, încercând să achite ultimele datorii medicale rămase după moartea tatei.
Într-o după-amiază, după terminarea orelor, domnul Ionescu mi-a cerut să mai rămân în clasă.
A pus pe banca mea o broșură tipărită pe hârtie groasă, de calitate.
Am recunoscut universitatea imediat ce am văzut emblema impunătoare de pe copertă.
Era una dintre cele mai respectate universități tehnice din România.
Broșura a rămas între noi, tăcută, pe bancă.
«Promite-mi», a spus el, «că vei depune dosarul aici.»
M-am uitat la hârtie de parcă ar fi putut lua foc dintr-o clipă în alta.
«Sigur…» am răspuns cu un zâmbet ironic. «Foarte bună gluma.»
Nu glumea.
«Vorbesc cât se poate de serios», a spus. «Au burse integrale pentru elevii aflați în situația ta. Am cercetat zile întregi.»
Am clătinat din cap.
«Nu pot s-o las pe mama singură aici. Noaptea merge și la curățenie. Trebuie s-o ajut.»
M-a privit fără să-și ferească ochii.
«Nu spun că va fi ușor.»
«Spun doar că meriți să ai posibilitatea de a alege.»
«Lasă-i pe ei să ia decizia.»
«Nu spune tu „nu” în numele lor înainte să fi încercat.»
Până la urmă, am parcurs aproape întregul proces de înscriere fără ca nimeni să observe.
A devenit un mic secret pe care îl împărțeam numai noi doi.
Rămâneam după ore, îmi pregăteam dosarele sub îndrumarea lui și îmi rescriam eseurile iar și iar.
Prima variantă era banală până la lipsă de viață.
«Îmi place matematica. Vreau să le fiu de folos oamenilor.»
Atât scrisesem.
Domnul Ionescu a citit cu atenție.
Apoi și-a mișcat încet capul dintr-o parte în alta.
«Asta poate scrie oricine.»
«Tu unde ești în rândurile acestea?»
Întrebarea m-a lovit mai puternic decât mă așteptam.
Am mototolit foaia și am început din nou.
De data aceasta am scris despre alarmele care sunau la patru dimineața.
Despre vestele portocalii, reflectorizante, care străluceau pe străzile întunecate.
Despre bocancii de lucru ai tatei, rămași luni întregi lângă ușă după moartea lui, deși nu mai avea cine să-i încalțe.
Prima mea încercare fusese rece și lipsită de suflet.
Acum am povestit că mama fusese cândva elevă la o școală sanitară și învăța să calculeze dozele medicamentelor.
Iar astăzi ajunsese angajată a primăriei și trebuia să ridice inclusiv sacii cu deșeuri medicale.
Am scris și despre minciunile pe care i le spuneam privind-o în ochi de fiecare dată când mă întreba dacă mi-am făcut prieteni la școală.
«Totul este bine.»
«Toți se poartă frumos cu mine.»
Nimic din toate acestea nu era adevărat.
Când am terminat, am citit eseul cu voce tare.
Domnul Ionescu nu a spus nimic multă vreme.
În clasă se auzea numai ticăitul ceasului de pe perete.
În cele din urmă, și-a dres glasul.
Ochii îi deveniseră umezi.
«Asta este», a spus încet.
«Exact acesta este textul pe care trebuie să-l trimiți.»
Pentru prima dată, mă așezasem cu adevărat pe mine însumi în acele pagini.
Și, tot pentru prima dată, recunoscusem fără să mă ascund că, atunci când îi spuneam mamei că am prieteni, o mințeam.
Mamei i-am spus doar că depusesem dosare la câteva universități din marile centre universitare ale țării.
Nu i-am precizat însă care erau.
Nu aș fi suportat să o văd umplându-se de speranță, iar apoi să fiu nevoit să-i spun: «Nu am fost admis.»
Povara aceea trebuia să rămână numai a mea.
E-mailul cu rezultatul a sosit într-o dimineață de marți.
Nici nu mă trezisem de-a binelea.
Stăteam în bucătărie și luam micul dejun în tăcere, ducând încet la gură linguri după linguri de cereale cu lapte.
Atunci telefonul a vibrat.
Mesajul pe care îl așteptasem sosise în sfârșit.
Subiectul afișat pe ecran mi-a tăiat respirația.
Inima a început să-mi lovească atât de tare în piept, încât am avut impresia că va ieși din mine.
Mâinile îmi tremurau atât de puternic, încât abia reușeam să țin telefonul.
Am tras aer adânc în piept.
Apoi am dus degetul spre ecran și am deschis încet mesajul.