După aceea, absurdul doar a crescut. Până miercuri, prin cercurile noastre comune circulau zvonuri că, din răzbunare, îi adormisem pisica preferată. O minciună strălucită, având în vedere alergia mea severă la pisici — în toată relația noastră nu avuseserăm niciun animal în casă.
Apoi au început telefoanele.
Stăteam în sufragerie, în timp ce cutiile cu viața lui Adrian încă se aflau în garaj, când a venit mama mea, Elena. Nu a încercat să mă mângâie cu fraze goale. A adus o pâine cu maia, o oală de minestrone și acea forță calmă, nemișcată, pe care numai mamele știu s-o aducă.
În timp ce turna supa, telefonul ei a sunat. A încruntat sprâncenele când a văzut un număr necunoscut, dar a răspuns.
— Doamna Popescu? s-a auzit vocea lui Adrian, înecată în plânsete teatrale. Am distrus totul. Bianca e un coșmar. Am făcut o greșeală îngrozitoare. Vă rog, vorbiți cu Irina. Ea este toată lumea mea.
Fața mamei mele s-a schimbat — de la nedumerire la dezgust înghețat. I-am luat ușor telefonul din mână și am pus apelul pe difuzor.
— Ar fi trebuit să înțelegi valoarea lumii tale înainte să-ți plătești adulterul din bugetul ei de cumpărături, Adrian, a spus mama cu o voce tare ca diamantul. Apoi a închis singură.
— Rămâne fără aer, a observat ea liniștită, întinzându-mi farfuria cu supă.
Nu trecuse nici o oră când a sunat telefonul meu.
— Irina? Vocea era încordată, fragilă, ca a unui om aflat la marginea unei prăbușiri. Sunt Sorina. Mama Biancăi.
Am pus lingura pe masă.
— Vă ascult.
— Uitați, Adrian este acum… într-o stare grea, a început ea, încercând să sune apropiat, femeie către femeie. Bărbații tineri fac uneori greșeli impulsive. Nu are bani. Se ceartă continuu. Poate că ați putea… poate că l-ați lăsa să se întoarcă în casă? Temporar. Până se liniștesc lucrurile?
Obrăznicia cererii era atât de grandioasă, încât aproape ieșea din realitate.
— Haideți să verificăm dacă am înțeles corect, am spus foarte încet. Îmi cereți să găzduiesc bărbatul care m-a furat, m-a calomniat în fața întregului internet și s-a însurat cu fiica dumneavoastră, doar pentru că fiica dumneavoastră a descoperit brusc că s-a măritat cu o povară?
— În căsnicie e nevoie de îngăduință! a izbucnit ea.
— În căsnicie e nevoie de respect, am răspuns. Bucurați-vă de noul ginere. Apoi am închis.
În seara aceea, la 23:45, telefonul mi-a vibrat din nou. Număr ascuns. Am răspuns. Uneori trebuie să auzi ultima respirație a dușmanului ca să știi că războiul s-a terminat cu adevărat.
— Mi-ai ars viața, a șuierat Adrian, iar în vocea lui se simțeau ura și whiskyul ieftin. Sper să te îneci cu existența ta goală și jalnică.
— Niciodată n-am respirat mai ușor, am spus. Ne vedem la tribunal.
Când am închis și acest ultim canal prin care putea ajunge la mine, casa s-a umplut de o tăcere curată, adâncă. Dar nu era finalul. În calendarul meu, o dată era încercuită cu marker roșu. Decontul juridic se apropia, iar Adrian mai avea o ultimă carte disperată pe care intenționa să o joace în fața judecătorului.
Capitolul 4: Lichidarea
Clădirea tribunalului districtual mirosea a ceară de pardoseală cu lămâie, anxietate administrativă stătută și transpirația acră a unei mii de căsnicii care se destrămau. Am ajuns cu cincisprezece minute mai devreme, într-o rochie conică bleumarin, bine croită, și pantofi comozi, ale căror tocuri răsunau pe marmură ca un marș.
Miruna mă aștepta deja lângă ușile duble ale sălii 4B. Arăta impecabil, iar servieta ei părea o adevărată cutie a Pandorei, plină de prăbușirile altora.
— Azi luăm prizonieri, Irina? a întrebat, iar în ochii ei a licărit o lumină de prădător.
— Fără milă, am răspuns.
Când Adrian a trecut în sfârșit prin detectorul de metale, felul în care arăta era șocant. Siguranța îngrijită care mă atrăsese cândva dispăruse fără urmă. Costumul atârna pe el ca un sac, iar pielea îi avea nuanța cenușie a unui om care trăiește din adrenalină și regret. Bianca se târa în urma lui la câțiva pași, micșorată și speriată. De o parte și de alta mergeau Margareta și Lidia — din curajul lor de pe internet nu mai rămăsese nimic, în afară de degete albe, încleștate pe genți.
Adrian s-a uitat la mine. Eu m-am uitat prin el — direct spre fotoliul gol de piele al judecătorului.
Judecătorul Hărăscu, un bărbat cu părul alb și chipul cuiva care își pierduse demult încrederea în omenire, și-a ocupat locul și a privit peste ochelari.
Avocatul apărării lui Adrian — un bărbat care transpira continuu și părea să înțeleagă perfect că pilota Titanicul după ce acesta se rupsese deja în două — și-a dres glasul.
Sprânceana stângă a judecătorului s-a ridicat încet.
— Presiune? Vreți să spuneți că un bărbat adult a fost răpit și târât cu forța într-o capelă?
Miruna s-a ridicat. Lin. Periculos.
— Onorată instanță, depunem materialele de la A la F. A lăsat pe masă un dosar gros de aproape opt centimetri, iar bubuitura grea l-a făcut pe Adrian să tresară. Șaptezeci și trei de pagini de corespondență sincronizată, transferuri bancare și chitanțe hoteliere. Domnul Popescu a planificat această „presiune” timp de unsprezece luni.