La mormânt, întrebarea unui cerșetor a străpuns liniștea: „Și tu o cunoșteai pe mama mea?” Femeia bogată s-a prăbușit inconștientă.
Pentru majoritatea, cimitirul este locul durerii, al despărțirilor, al sfârșitului. Pentru Alin, devenise acasă. Nu în sens literal – adăpostul său era doar un vechi criptop, în care se adăpostea doar în nopțile cele mai geroase. Dar sufletul său se simțea în siguranță printre cruci și pietre acoperite de mușchi.
Singurele sunete erau trilurile păsărilor și suspinele rare ale celor îndurerați. Nimeni nu-l privea cu dispreț, nu-l alunga, nu-l indica cu degetul pentru hainele lui zdrențuite. Cei morți nu aveau nimic împotriva lui, iar această impasibilitate aducea o ciudată liniște.
Alin se trezi din frig, pe cartonul care îi ținea loc de pat, cu roua așezată pe el. Ceața plutea deasupra mormintelor, ca un văl protector. Se ridică, se frecă la ochi și își privi „regatul” – cruci, pietre de mormânt și vegetație invadându-i marginile.
Ziua începea nu cu ceai, ci cu o rundă de verificare: nu fuseseră mișcate coroanele sau florile? Singurul său prieten era bătrânul paznic, Victor – păr alb, morocănos, dar cu ochi blânzi.
„Din nou aici, ca o piatră?” răsună vocea răgușită din căsuță. „Intră, ceaiul e cald.”
„Acum nu, Victor,” răspunse Alin, fără să ridice privirea de la treaba sa.
Se îndreptă spre mormântul modest din colțul îndepărtat: o simplă placă cu inscripția „Ana Popescu. 1965–2010”. Nici fotografie, nici cuvinte. Dar pentru Alin, era loc sacru – acolo își odihnea mama.
Amintirile lui despre ea erau vagi: nici chipul, nici glasul nu i se păstrau. Primul lui adevărat contact cu lumea fusese orfelinatul, cu pereți reci și nepăsători. Dar lângă mormântul ei, simțea o căldură inexplicabilă, ca și cum cineva nevăzut îl veghea. Mama. Ana.
Smulse buruienile, șterse piatra, așeză un buchet de flori sălbatice. Îi povesti despre vreme, despre corbi, despre pâinea pe care Victor i-o oferise. Se plângea, mulțumea, cerea protecție. Credea că ea îl aude. Pentru lume era nimeni, dar aici era fiul ei.
Ziua se scurgea în mod obișnuit. Alin îl ajută pe Victor să vopsească gardul, primi o farfurie cu supă fierbinte și se întoarse la mormânt. Stătea și povestea despre cum soarele străbătea ceața când, deodată, un zgomot de motor îl întrerupse.
La poartă opri o mașină neagră. Din ea coborî o femeie. Palton de catifea, coafură impecabilă, chip plin de demnitate, chiar și în doliu. Ținea în mâini un imens buchet de crini albi.
Alin se contractă, dar ea păși direct spre el. Spre mormântul mamei sale.
Inima i se strânse. Ea se așeză în genunchi, fără să observe noroiul de pe hainele scumpe. Lacrimi tăcute îi curgeau pe obraji.
„Scuzați-mă,” șopti Alin. „Sunteți… pentru ea?”
Ridică ochii spre el, uzi și șocați.
„Da.”
„Și tu o cunoșteai pe mama mea?” întrebă el, cu sinceritate de copil.
Ea se opri, privindu-l și pe el, cu hainele zdrențuite și fața slabă. Apoi își întoarse privirea spre placa: „Ana Popescu”.
În ochii ei se ivise înțelegerea. Inspiră brusc, se albăstri și începu să cadă. Alin reuși să o prindă.
„Victor! Victor, ajută!”
Bătrânul alergă și înțelegea totul dintr-o privire.
„Du-o în căsuță!”
Împreună o așezară pe vechea canapea. Victor îi aduse amoniac la nas. Ea suspină, își deschise ochii, privirea oprindu-se asupra lui Alin.
Îl privi mult timp, ca și cum căuta ceva familiar în trăsăturile lui. Apoi întinse mâna și șopti:
Alin și Victor se priviră. Femeia se ridică ușor și luă un pahar cu apă.
„Mă numesc Asida,” spuse ea, „și acum treizeci de ani, femeia care se află aici m-a păcălit pe mine, adevărata mamă a ta.”
Întrebarea cerșetorului răsuna încă: „Și tu o cunoșteai pe mama mea?” Femeia se prăbuși aproape, dar Alin o ținu strâns.
TUI VOR FI DOAR AL MEU – NICIUNUI NU O VOM DA!