Pozau lângă fântână, pe bancă, lângă locul de joacă. Mama râdea când Sacha făcea grimase și cerea alte cadre.
— Mi le vei trimite, Katia? — întrebă mama. — Vreau să am toate fotografiile.
— Sigur, mamă. Și Oanei le voi trimite.
Seara, la culcare, Oana reflecta la cât de repede au trecut cele două zile. Dimineața următoare trebuiau să se întoarcă la Moscova, dar deja plănuia următoarea vizită.
— Vom mai veni la bunica? — întrebă Sacha, când mama îl acoperi cu păturica.
— Sigur, soarele meu. Vom veni curând.
— Și mătușa Katia va fi?
— Va fi. Trăiește mereu lângă bunică și are grijă de ea.
— Cum ai grijă tu de noi?
— Așa, cam așa.
Sacha încuviință, închise ochii. Oana rămase mult timp gândindu-se că grijă înseamnă mai mult decât treburi zilnice. Înseamnă prezență, a ști că nu ești singur, că există oameni care te prețuiesc.
Dimineața, la despărțire, mama plângea.
— Nu plânge, mamă, — îmbrățișă Oana, refuzând să o lase. — Vin curând, sigur vin de sărbătorile de primăvară.
— Bine, draga mea. Ai grijă de tine și de copii.
— Am grijă. Și de tine. Dacă e nevoie, sună, nu te sfii.
— Oana, ești comoara mea, — spuse mama privind-o. — Ce m-aș face fără tine?
La gară, Katia ajută la bagaje și la așezarea copiilor în vagon.
— Oana, mulțumesc încă o dată că ai venit, — spuse ea. — Pentru mama contează mult.
— Și pentru mine, — răspunse Oana, îmbrățișând-o. — Hai să vorbim mai des la telefon, nu doar când sunt probleme.
— Hai. Și mie îmi place.
În tren, Oana privea pe fereastră câmpurile trecătoare și gândea că familia nu înseamnă doar gene sau nume de familie. Înseamnă responsabilitate, bucurie, amintire. Kilometri sau distanță nu contează, contează să păstrezi legătura, să nu lași viața cotidiană să o rupă.
Sacha adormise sprijinindu-și capul pe umărul mamei. Masha stătea lângă el, observând ceilalți pasageri. Oana planifica următoarea călătorie, cum să sune mai des, cum să facă ca distanța să nu pară atât de mare.
Acasă, Serghei, întors mai devreme din delegație, îi întâmpină.
— Cum a fost călătoria? — întrebă, ajutând la descărcarea bagajelor.
— Bine, — zâmbi Oana. — Și știi ceva, Serghei? Cred că ar trebui să mergem mai des acolo, toți împreună.
— Dacă vrei, mergem, — sărutând-o pe obraz. — Nu am nimic împotrivă.
Seara, când copiii dormeau și Serghei se uita la televizor, Oana sună pe Katia.
— Cum e mama? Nu e obosită?
— Nu, e bine. Povestește vecinelor cât de minunați sunt nepoții, și e fericită, parcă a întinerit.
— Și tu? Nu ești obosită de noi?
Katia râse:
— Dimpotrivă. E mult mai ușor când nu sunt singură. Împreună e cu totul altceva.
— Înțeleg. Mă voi strădui să fie așa mai des.
— Mulțumesc, Oana.
Și Oana înțelegea: resentimentele dispăruseră nu pentru că a venit și a reparat tot, ci pentru că au vorbit cu Katia, s-au înțeles. Acum nu mai erau două fiice separate, ci o echipă care avea grijă de mama, se sprijină și împart responsabilitatea.
Iubirea adevărată înseamnă să fii prezent, chiar dacă drumul e lung. Familia se construiește prin fapte, nu doar cuvinte.