— Oană! — s-a repezit mama către fiica ei, cu brațele deschise și buzele presându-se de obrajii ei. — Draga mea! Credeam că nu vei veni.
— Oană, te-ai gândit cumva că ne-ai uitat? — vocea surorii ei răsuna ușor supărată prin telefon. — Mama a insistat să vii de ziua ei!
Oana apăsă mai tare telefonul la ureche, în timp ce amesteca încet terciul în oală. În spate, Sacha, de trei ani, făcea gălăgie, cerând atenție, iar din camera copilului mai mic se auzea plânsetul.
— Katia, ți-am spus deja… Masha are febră de trei zile. Cum să plec acum la Kaluga?
— Poți să angajezi o bonă? Sau să rămână cu soțul? — vocea Katiei începea să fie tot mai iritată. — Mama e atât de supărată că nu vii. Întreaga dimineață a întrebat când vei ajunge.
Oana simți un nod strângându-i pieptul. Mama chiar o aștepta, probabil pregătise plăcintele ei preferate cu varză, scosese cea mai bună servire de ceai. Dar ce putea să facă?
— Sacha e plecat în delegație până miercuri, și cu un copil bolnav nu poți lua trenul. Înțelege, Katia…
— Înțeleg! — tăie brusc Katia. — Tu ai întotdeauna un motiv: serviciu, copii, soț. Și mama are deja șaptezeci și unu de ani, iar tu ai fost ultima dată la ea de Anul Nou.
Oana lăsă oala deoparte și își șterse mâinile de șorț. Sacha îi trăgea de tiv, arătând mașinuța stricată.
— Mamă, repar-o! — mormăi el.
— Stai puțin, soarele meu, — șopti Oana, apoi luă din nou telefonul. — Katia, știi cât de greu e pentru mine să ies din casă. Doi copii mici, două slujbe ca să fac față cheltuielilor…
— Și eu lucrez, nu? — izbucni Katia. — Și eu am o fiică! Are deja paisprezece ani și se descurcă singură. Dar mi-am făcut timp, am luat o zi liberă.
— Tu ai o adolescentă, eu doi copii mici! — izbucni Oana. — Îți imaginezi ce înseamnă să lași un copil de trei ani și un nou-născut?
— Lasă, nu exagera! Masha are aproape doi ani, ce nou-născut? — Katia era pregătită pentru ceartă. — Pur și simplu nu vrei să vii. Îți e comod în Moscova, stai în apartamentul tău.
Oana simți cum furia îi clocotește în interior. Comod? Dacă Katia ar fi știut cât de mult aleargă între muncă, grădiniță, clinici, magazine. Dacă ar fi văzut cum se trezește la șase dimineața, hrănește copiii, pregătește pe Sacha pentru grădiniță, merge la birou, iar seara mai lucrează și ca profesoară particulară.
— Katia, ajunge! — spuse Oana brusc. — Nu-mi spune tu despre comoditate. Nu știi cum trăiesc eu.
— Știu! Foarte bine! — vocea surorii deveni mai aspră. — Toată lumea știe cât de deșteaptă ești, cum te-ai așezat în Moscova, cum muncești, câștigi bani. Și mama stă singură la Kaluga, nimeni nu o vizitează.
— Ce treabă au banii?! Și mama nu e singură, tu ești aproape!
— Aha, sunt aproape! Atunci totul cade pe mine? Eu o duc la medic, merg după cumpărături, fac curățenie pentru că nu mai am putere. Iar prințesa moscovită sună din șase în șase luni!
Oana simți că e lovită în față. O dată la șase luni? Ea suna săptămânal! Doar că apelurile erau scurte: copiii, serviciul…
— Sun eu, Katia. Nu o dată la șase luni, ci tot timpul.
— A suna și a veni sunt lucruri diferite, — tăie Katia. — Bine, nu te mai deranjez. Voi spune mamei că ai lucruri mai importante de ziua ei.
— Katia, așteaptă…
Dar surorile deja închiseseră telefonul.
Oana agăță încet receptorul și sprijini fruntea de peretele rece. Sacha stătea lângă ea cu mașinuța stricată.
— Mamă, plângi? — întrebă el, privind-o atent.
— Nu, soarele meu, doar puțin obosită, — spuse Oana, luându-l în brațe și sărutându-l pe creștet. — Hai să ne uităm la mașinuța ta.
Dar gândurile ei erau departe, rămase cu ecoul cuvintelor surorii: „prințesa moscovită”, „lucruri mai importante decât mama”. Oare chiar era așa? Oare chiar uitase de familie?
Seara, după ce copiii adormiră, Oana stătea în bucătărie cu o cană de ceai. Tăcerea domnea în apartament, doar ceasul ticăia. Scoase telefonul, voind să sune pe Katia, dar nu avu curaj. Ce să spună? Katia era supărată și probabil pe bună dreptate.
Oana își aminti copilăria cu Katia: mereu nedespărțite. Katia, cu patru ani mai mare, o proteja în curte, o ajuta cu lecțiile. Apoi Oana plecă la universitatea din Moscova. Părinții erau mândri: „Oana noastră, a intrat la capitală, deșteaptă fată!”
Katia lucra ca asistentă medicală, avea planuri de căsătorie. Oana era doar o fetiță care părăsea pentru prima dată casa.
Anii trecură: facultate, muncă, întâlnirea cu Serghei, căsătorie, nașterea lui Sacha și apoi a Mashei. Viața se învârtea ca un carusel. La exterior totul părea la fel: mama sănătoasă, Katia aproape, toți se văd.
Dar totul se schimbă. Mama îmbătrânise, Oana observă asta la ultima vizită: mâinile tremurau, mersul era nesigur. Katia, de asemenea obosită, se vedea pe față și în oftaturi când povestea despre drumurile mamei la medic.
— Ea devine încăpățânată, — spuse Katia, spălând vasele. — Nu vrea pastilele, zice că medicii nu înțeleg nimic. Eu îi explic că trebuie controlul tensiunii, iar ea: „Ce știi tu, nu ești doctor!”
— Și ce spun medicii? — întrebă Oana, legănând-o pe Masha plângândă.
— Normal: vârstă, grijă, dietă, pastile, odihnă. Dar unde să găsești odihnă, dacă tot timpul face ceva? Spală podeaua, rufe. Eu: „Mamă, vin eu, fac totul”, iar ea: „Nu e nevoie, mă descurc singură”.
Oana asculta și simțea greutatea responsabilității. Sacha tocmai începuse grădinița, Masha trebuia hrănită noaptea, serviciul era copleșitor.
A doua zi, Oana rugă pe vecina Galina să stea câteva ore cu Masha.
— Sigur, dragă, — spuse femeia în vârstă. — Du-te, am grijă eu de ea.
Sacha rămase la grădiniță, iar Oana plecă spre centru. La florărie cumpără un buchet mare de trandafiri albi, preferații mamei. Apoi intră în cofetărie și luă tortul „Napoleon”, tot preferatul ei.
Acasă, Oana pregăti repede geanta: haine de schimb, lapte, medicamente. Dacă pleci, atunci cu toții. Sacha era destul de mare să suporte drumul, iar Masha se simțea mai bine.
Seara sună Serghei, aflat în delegație.
— Serghei, mâine merg la Kaluga cu copii. La ziua mamei.
— Dar Masha? Spuneai că e bolnavă.
— Mai bine, e mai bine acum. Și la Kaluga sunt medici. Katia e asistentă, va ajuta.
— Nu cumva e prea mult? — îngrijorat, el.
— Trebuie. Înțelegi? Trebuie.
— Înțeleg. Mergi cu grijă. Sună-mă când ajungeți.
— Sigur.
Dimineața, pregătindu-se, Oana era emoționată. Sacha mofturoș, nu voia să se îmbrace. Masha a dormit prost. Dar nu mai era cale de întoarcere. Taxi până la gară, copii și bagaje urcate. În tren, Sacha la început fascinat de peisaje, apoi plictisit, plângea. Masha dormea în brațe, Oana se temea să nu miște prea mult.
La Kaluga ajunseră la prânz. La gară o așteptau Katia și mama. Văzându-le de departe, Oana înțelese că a făcut alegerea corectă. Mama radia de bucurie! Katia părea surprinsă, puțin confuză.
— Oana! — strigă mama. — Draga mea, credeam că nu vei veni. Katia a spus că ai treburi importante.
— Mamă, nu există lucruri mai importante decât tine, — spuse Oana, strângând-o și simțind fragilitatea ei. — Scuză-mă că nu am venit mai devreme.
— Nu-i nimic, soarele meu! — mama se uită la nepoți. — Uite, cât de mare e Sacha! Și Masha, ce frumoasă! Katia, ajută-ți sora cu bagajele.
Katia luă tăcută o geantă. Privirile surorilor se întâlniră și Oana simți recunoștința în ochii Katiei.
— Mulțumesc că ai venit, — șopti Katia.
— Mulțumesc că ai fost alături de mama tot acest timp, — răspunse Oana.
Acasă, mama se mișca cu agitație, întindea masa, scotea bunătăți. Sacha alerga vesel, Masha stătea pe genunchii Katiei, privind serioasă către mătușa ei.
— Semeni cu tine la această vârstă, — zise Katia. — Tot la fel de serioasă.
— Iar tu, Sacha, semeni cu ea, — zâmbi Oana.
La masă, mama nu contenia să întrebe despre viața din Moscova, despre Serghei, serviciu. Se bucura de fiecare detaliu: cum Sacha învață să numere până la zece, cum Masha spune primele cuvinte.
— Îți amintești, Oana, cum întrebai mereu „de ce”? — râse mama. — „De ce e soarele galben? De ce plouă?” Katia răspundea obosită, iar tu tot întrebași.
— Îmi amintesc, — spuse Katia încet. — Și cum plângeai când ai plecat la Moscova. „Cum o să trăiesc fără ea?”
— Acum totul e bine, — aprobă mama. — Și tu, și Oana, aveți familii frumoase. Nepoții cresc.
Seara, când copiii dormeau, surorile stăteau la bucătărie, beau ceai. Mama se culcă devreme, obosită de emoții și bucurie.
— Cum a fost drumul? — întrebă Katia. — Greu cu copii?
— A fost bine. Sacha mofturos, dar s-a descurcat, — spuse Oana. — Nu știam cât de mult s-a schimbat mama, cât de greu îi e.
— E vârsta, — ridică din umeri Katia. — Mai rezistă, dar nu mai e ca înainte. Totul era mai ușor când era energică, hrănea pe toți, avea grijă de toți.
— Acum trebuie să avem grijă de ea, — spuse Oana încet.
— Da. Și știi, uneori e greu singură. Nu fizic, ci moral. E responsabilitatea asta. Dacă se întâmplă ceva…
— Faci totul corect, — spuse Oana. — Am văzut cum mama te privește. Are încredere în tine, e liniștită lângă tine.
— Dar aș vrea să fii și tu, măcar uneori. Nu tot timpul, înțeleg, ai viața ta. Dar să fim împreună în asta.
Oana încuviință. Înțelegea vina ei, oboseala surorii și că mama avea nevoie de amândouă.
— Voi veni mai des, — spuse ea. — Promit. Nu doar de sărbători, ci pur și simplu, măcar în weekenduri.
— Dar serviciul? Copiii?
— Găsesc o cale. Copiii cresc, va fi mai ușor. Și uneori iau concediu.
Katia zâmbi sincer pentru prima dată în zi.
— Știi, Oana, azi a fost atât de bine. Ca în copilărie, când eram toți împreună. Ții minte cum mama cocea plăcinte și noi o ajutam?
— Da. Tu frământai aluatul, eu făceam umplutura.
— Și apoi stăteam cu toții la masă, râdeam, vorbeam, — Katia tăcu. — Vreau să fie și amintirile copiilor noștri la fel.
— Vor fi, — spuse Oana hotărâtă. — Mă voi strădui să fie așa.
A doua zi, toți au mers în parc. Mama mergea încet, sprijinindu-se de brațul Katiei. Sacha aduna frunze, Oana împingea căruciorul cu Masha. O plimbare obișnuită de familie, care ar fi putut fi mult mai lungă dacă Oana venea mai des.
— Haideți să facem poze, — propuse Katia. — Pentru amintire.
Pozau lângă fântână, pe bancă, lângă locul de joacă. Mama râdea când Sacha făcea grimase și cerea alte cadre.
— Mi le vei trimite, Katia? — întrebă mama. — Vreau să am toate fotografiile.
— Sigur, mamă. Și Oanei le voi trimite.
Seara, la culcare, Oana reflecta la cât de repede au trecut cele două zile. Dimineața următoare trebuiau să se întoarcă la Moscova, dar deja plănuia următoarea vizită.
— Vom mai veni la bunica? — întrebă Sacha, când mama îl acoperi cu păturica.
— Sigur, soarele meu. Vom veni curând.
— Și mătușa Katia va fi?
— Va fi. Trăiește mereu lângă bunică și are grijă de ea.
— Cum ai grijă tu de noi?
— Așa, cam așa.
Sacha încuviință, închise ochii. Oana rămase mult timp gândindu-se că grijă înseamnă mai mult decât treburi zilnice. Înseamnă prezență, a ști că nu ești singur, că există oameni care te prețuiesc.
Dimineața, la despărțire, mama plângea.
— Nu plânge, mamă, — îmbrățișă Oana, refuzând să o lase. — Vin curând, sigur vin de sărbătorile de primăvară.
— Bine, draga mea. Ai grijă de tine și de copii.
— Am grijă. Și de tine. Dacă e nevoie, sună, nu te sfii.
— Oana, ești comoara mea, — spuse mama privind-o. — Ce m-aș face fără tine?
La gară, Katia ajută la bagaje și la așezarea copiilor în vagon.
— Oana, mulțumesc încă o dată că ai venit, — spuse ea. — Pentru mama contează mult.
— Și pentru mine, — răspunse Oana, îmbrățișând-o. — Hai să vorbim mai des la telefon, nu doar când sunt probleme.
— Hai. Și mie îmi place.
În tren, Oana privea pe fereastră câmpurile trecătoare și gândea că familia nu înseamnă doar gene sau nume de familie. Înseamnă responsabilitate, bucurie, amintire. Kilometri sau distanță nu contează, contează să păstrezi legătura, să nu lași viața cotidiană să o rupă.
Sacha adormise sprijinindu-și capul pe umărul mamei. Masha stătea lângă el, observând ceilalți pasageri. Oana planifica următoarea călătorie, cum să sune mai des, cum să facă ca distanța să nu pară atât de mare.
Acasă, Serghei, întors mai devreme din delegație, îi întâmpină.
— Cum a fost călătoria? — întrebă, ajutând la descărcarea bagajelor.
— Bine, — zâmbi Oana. — Și știi ceva, Serghei? Cred că ar trebui să mergem mai des acolo, toți împreună.
— Dacă vrei, mergem, — sărutând-o pe obraz. — Nu am nimic împotrivă.
Seara, când copiii dormeau și Serghei se uita la televizor, Oana sună pe Katia.
— Cum e mama? Nu e obosită?
— Nu, e bine. Povestește vecinelor cât de minunați sunt nepoții, și e fericită, parcă a întinerit.
— Și tu? Nu ești obosită de noi?
Katia râse:
— Dimpotrivă. E mult mai ușor când nu sunt singură. Împreună e cu totul altceva.
— Înțeleg. Mă voi strădui să fie așa mai des.
— Mulțumesc, Oana.
Și Oana înțelegea: resentimentele dispăruseră nu pentru că a venit și a reparat tot, ci pentru că au vorbit cu Katia, s-au înțeles. Acum nu mai erau două fiice separate, ci o echipă care avea grijă de mama, se sprijină și împart responsabilitatea.
Iubirea adevărată înseamnă să fii prezent, chiar dacă drumul e lung. Familia se construiește prin fapte, nu doar cuvinte.