Când era copil, visa la cai. La o iapă albă, cu coamă ca un nor. Părinții râdeau: Avem cabană, nu ranch! Dar tatăl îi adusese o dată o figurină de lemn, brută, dar cu ochi blânzi.
Ana a intrat în magazin și a cumpărat calul de sticlă.
Este un simbol, i-a spus vânzătoarea. Libertate. Putere. Viață.
Știu, a zâmbit Ana.
Iarna.
Radu a sunat în decembrie.
Ana, pot să vorbim?
Ea a tăcut.
Nu știam că e atât de grav. Credeam că ai doar răcit. Apoi, apoi mi-a fost rușine. Nu știam cum să mă întorc.
Privea pe fereastră. Afară, zăpadă, felinare, liniște.
Nu te-ai întors, Radu. Ai dispărut. Când mi-a fost cel mai frică, tu nu erai.
Înțeleg. Îmi pare rău.
Iertarea nu este ceva ce poți oferi pur și simplu. Trebuie câștigată. Iar tu nici măcar nu ai încercat.
El a tăcut.
Mi-e dor de tine, a șoptit.
Eu nu, a răspuns ea. Mi-a fost dor de cine ai fi putut fi. Dar ai fost altcineva.
A închis telefonul.
Inima nu-i mai durea. Nici măcar o clipă.
Primăvara.
Ana a vândut mobilierul vechi, a cumpărat unul nou. A luat o pisică neagră cu ochi verzi. A numit-o Primăvara.
A început să scrie povestiri despre boală, despre cai, despre femei care învață să respire din nou.
Mama venea în fiecare weekend. Bea ceai, râdeau, se uitau la filme vechi.
Strălucești, a spus mama odată.
Chiar?
Da. Parcă s-a aprins un foc în interiorul tău.
Ana a zâmbit.
Probabil pentru că nu-i mai era frică de întuneric.
Vara.
A plecat în sat la prietena ei din copilărie. Erau câmpuri, râu, grajd.
În prima zi, s-a apropiat de un cal castaniu cu respirație caldă și ochi blânzi.
Pot? a întrebat-o îngrijitorul.
Urcă, a răspuns el. Numai să nu-ți fie frică.
S-a urcat în șa. Calul a pornit. Vântul în față, iarba sub copite, cerul deasupra capului.
Ana și-a închis ochii.
Și pentru prima dată de mult timp a simțit nu doar viața, ci libertatea.
Epilog.
A trecut un an.
Ana nu se mai gândea la Radu. Fără ură, fără dor — pur și simplu nu se mai gândea. El devenise un episod. Dureros, întunecat, dar trecut.
Nu căuta o iubire nouă. Dar nici nu-i era frică de ea.
Trăia.
Și acesta era adevărata ei victorie.
Uneori ești părăsit nu pentru că nu meriți iubire.
Ci pentru că altcineva nu știe să fie alături când e nevoie cu adevărat.
Atunci înveți să fii alături de tine însuți.
Și asta e suficient.
Așeză calul de sticlă pe pervaz, unde soarele îl mângâia dimineața, și de fiecare dată când trecea pe lângă el îi atingea ușor coama transparentă. Primăvara dormea pe pernă, ghemuită strâns, iar afară foșneau frunzele ca și cum și-ar aminti iarna. Ana a deschis balconul, a inspirat aer curat, fără urmă de durere. Și în această respirație adâncă, liberă, auzea nu un sfârșit, ci un început.