În prima noapte de după cununie, soțul meu a oftat stins: „Nu pot, iartă-mă, nu mai am niciun strop de energie” — și am ajuns să dormim separat. Dar exact la miezul nopții, din camera soacrei mele s-au auzit niște gemete care mi-au înghețat sângele…
Ana își imaginase ziua nunții cu totul altfel decât se întâmplase în realitate. Încă din copilărie visase clipa aceea: rochia albă, ușoară ca un nor, florile peste tot, muzica amețitoare și chipurile luminoase ale celor dragi. Însă, după ce petrecerea s-a sfârșit, în amintirea ei nu au rămas doar clipele fericite și privirea timidă a lui Vlad de lângă altar, ci și o neliniște ciudată, ca o umbră care trecuse peste ea în momentul în care pășiseră în casa mamei lui, a soacrei sale, doamna Valeria. Casa doamnei Valeria, o vilă veche de la marginea orașului, impresiona prin frumusețe și prin ordinea ei aproape perfectă, dar din fiecare colț răzbătea un frig greu de explicat. Părea că pereții înghit orice sunet, de parcă s-ar fi ferit de glasuri ridicate. Interiorul era pe măsura fațadei: mobilă veche și scumpă, covoare grele, tablouri în rame aurite. Și totuși, perfecțiunea aceea avea ceva mort, forțat, ca într-un muzeu unde nimeni nu trăiește cu adevărat, ci doar se păstrează trecutul cuiva. Ana încerca să zâmbească, ascunzându-și încordarea. Strângând mâna lui Vlad, își repeta în gând: „E doar oboseală. A fost o zi prea lungă. Mâine o să fie altfel.”
— Ei, dragii mei însurăței? — spuse doamna Valeria cu o blândețe în care se simțea tăișul metalului. — Petrecerea s-a terminat, acum trebuie să vă odihniți. Dormitorul vostru este sus, la etajul al doilea, totul e deja pregătit. Privirea ei pătrunzătoare o făcu pe Ana să se strângă fără voie în sine. Nu era acolo doar grijă obișnuită, ci ceva mai mult, ca și cum doamna Valeria voia să se asigure că fata aceasta străină nu va ocupa prea mult loc în casa ei, nu va deveni stăpână acolo și nu o va împinge pe ea în umbră. Vlad își plecă stânjenit ochii. — Mulțumesc, mamă. În dormitor mirosea a lenjerie curată și lavandă. Ana își scoase elasticul de păr, îl așeză pe fotoliu și își lăsă părul liber pe umeri. Inima îi bătea încă prea repede. Prima noapte de căsătorie, o viață nouă, începutul lor. Se întoarse spre soțul ei, așteptându-i privirea. Dar Vlad părea sfârșit de oboseală. Se așeză pe marginea patului, lăsă capul în jos și murmură abia auzit: — Nu pot, iartă-mă, Ana, hai doar să dormim.
Dimineața i-a întâmpinat cu liniște și miros de cafea. Doamna Valeria stătea la masă într-un halat impecabil călcat, cu un zâmbet rece pe buze. — Bună dimineața, copii, — spuse ea de parcă noaptea nu adusese nimic neobișnuit. — Ați dormit bine? Ana încuviință, fără să-și ridice ochii spre ea. Iar Vlad, ca și cum totul era cât se poate de firesc, zâmbi la rândul lui: — Da, foarte bine. Ana simți cum realitatea pe care o știa se fisurează încet. Cu o zi înainte crezuse că pășește într-o viață fericită, iar acum avea senzația tot mai apăsătoare că în casa aceea ceva era greșit, prea greșit. Pentru prima dată, se întrebă: „Ce știu eu, de fapt, despre soțul meu și despre mama lui?” Ana nu iubise niciodată să rămână peste noapte în case străine. Mereu i se părea că pereții îi aud fiecare pas, iar vasele sună mai tare decât ar trebui, trădându-i stânjeneala. Aici, în casa doamnei Valeria, simțul acela devenise și mai puternic. Încerca să se miște cât mai încet, deși înțelegea că, în fond, nu avea de ce să se teamă. Acesta era acum noul ei cămin, casa soțului ei. Dar inima îi bătea prea zgomotos, iar fiecare atingere a unei clanțe îi trezea în piept o neliniște ascuțită.
Vlad plecase deja cu treburi, promițând că se va întoarce până la prânz. Ana rămase singură în casă cu doamna Valeria. — Trebuie să te obișnuiești, — observă soacra la micul dejun. Vocea îi era calmă, însă ochii îi rămâneau la fel de reci. — Cu timpul, casa aceasta îți va deveni dragă, ai să vezi. Are ritmul ei, legile ei. — Legi? — întrebă Ana cu prudență. — Firește. În fiecare casă există lucruri care nu trebuie încălcate. Ana dădu din cap, deși în ea se ridica o împotrivire pe care nu și-o putea explica. Ce fel de legi? Ea se măritase cu Vlad, nu cu această casă și nici cu mama lui. Totuși, nu intră în discuție. Ca să-și limpezească puțin gândurile, hotărî să iasă în grădină. În grădina mare, printre teii înalți și aleile crescute sălbatic, nici foșnetul frunzelor, nici cântecul păsărilor nu reușeau să-i alunge senzația că cineva o urmărește. Își aminti de mama ei, o învățătoare simplă dintr-un oraș mic. Acolo, acasă, totul fusese limpede și adevărat. Aici, fiecare pas părea să ascundă o capcană. „De ce m-a adus Vlad tocmai aici?” se frământa ea. „De ce nu am închiriat un apartament, așa cum vorbiserăm înainte?” Răspunsul era limpede — doamna Valeria.
Seara, Ana hotărî totuși să vorbească deschis cu soțul ei. Când rămaseră singuri, se apropie de Vlad și îi spuse: — Vreau să înțeleg de ce locuim aici. De ce nu putem sta separat? El tăcu o vreme, apoi oftă greu. — Tu nu înțelegi, mama… A făcut atât de multe pentru mine. După moartea tatei, am rămas doar noi doi. Ea m-a îngrijit, m-a crescut. Nu pot pur și simplu să plec și s-o părăsesc. — Dar ești adult acum, iar noi avem propria noastră familie. — Îi datorez totul, — o întrerupse el brusc. Privirea i se întări atât de tare, încât Ana amuți. Pentru prima oară, nu văzu în el doar oboseală, ci și ceva foarte apropiat de frică.
Când veni a doua noapte, Ana nu mai putu să se prefacă a nu auzi nimic. Gemetele se auziră din nou exact la miezul nopții. Un fior îi străbătu trupul. Înăuntrul ei se luptau groaza și hotărârea. Se ridică și ieși pe coridor. Ușa camerei doamnei Valeria era întredeschisă, iar dinăuntru se strecura o lumină palidă. De data aceasta, Ana își făcu curaj și privi înăuntru. Și chiar în clipa aceea.
…Chiar în clipa aceea, Ana văzu ceva care îi opri sângele în vine.
În semiîntunericul camerei, luminată doar de licărul slab al unei veioze de noapte, doamna Valeria stătea într-un fotoliu vechi — dar nu mai era femeia rece și perfect stăpânită pe sine pe care Ana crezuse că o cunoaște. Fața îi era schimonosită, ochii închiși, iar buzele i se mișcau fără sunet, ca și cum ar fi vorbit cu cineva nevăzut. Însă cel mai înspăimântător erau mâinile ei: se mișcau într-un dans ciudat, ritmic, desenând în aer semne de neînțeles, ca și cum ar fi țesut o pânză invizibilă.
Ana ar fi vrut să dea înapoi, dar picioarele parcă îi prinseseră rădăcini în podea. În aceeași secundă, doamna Valeria își deschise brusc ochii — iar Ana simți că îngheață: în ei nu exista nici alb, nici pupilă, ci doar o întunecime densă, tremurătoare.
— Nu trebuia să vezi asta, — foșni o voce, dar buzele doamnei Valeria nici măcar nu se mișcară. Sunetul venea parcă de peste tot, umplând încăperea și pătrunzând direct în mintea ei.
Ana reuși, în sfârșit, să se desprindă din loc — se repezi înapoi, dar ușa dormitorului ei era încuiată. În spatele ei se auzi un râs încet, rece ca gheața.
— Acum știi, — șoptea vocea. — Acum aparții acestei case.
Cuprinsă de panică, Ana alergă pe coridor, căutând orice loc unde s-ar fi putut ascunde. Atunci observă că tablourile de pe pereți… se mișcau. Fețele din portrete se întorceau după ea, iar ochii lor luminau în întuneric. Ceasul vechi bătu de trei ori, deși nu era decât miezul nopții.
În cele din urmă, ajunse la camera lui Vlad și năvăli înăuntru, trântind ușa și lipindu-se cu spatele de ea. Soțul ei dormea ca și cum nimic din jur nu se întâmpla. Ana îl zgâlțâi, îl strigă, aproape țipă, dar el nu se trezea.
— Vlad! Trezește-te! Mama ta… ea…
El deschise încet ochii, iar Ana rămase împietrită: și în privirea lui licări ceva străin, întunecat.
— Ai înțeles totul greșit, — rosti el cu o voce surdă, care nu părea a lui. — Aceasta este casa noastră. Regulile noastre. Familia noastră.
În aceeași clipă, ușa din spatele ei se deschise scârțâind. Ana se întoarse și zări în prag silueta doamnei Valeria. Mâinile ei continuau același dans straniu, iar buzele i se lărgeau într-un zâmbet mult prea mare pentru un chip omenesc.
— Bine ai venit în familia noastră, — foșni vocea, și camera se scufundă în întuneric.
În dimineața următoare, Ana stătea la masă și bea cafea încet. Doamna Valeria, impecabilă ca întotdeauna, întrebă:
— Ai dormit bine, draga mea?
Ana îi zâmbi înapoi — exact așa cum obișnuia să zâmbească doamna Valeria.
— Minunat, — răspunse ea, iar ochii i se întunecară pentru o clipă. — Acum, în sfârșit, înțeleg totul.