Nu mi-a răspuns.
Nu s-a apărat.
Nu a încercat să mintă.
Nici măcar nu s-a mișcat.
Apoi picioarele i-au cedat.
S-a lăsat încet pe gresie și a rămas cu ochii fixați pe stick, de parcă obiectul acela ar fi fost viu.
— Nu trebuia să-l găsești încă, a șoptit.
Genunchii nu-l mai țineau.
— Cine este? m-am auzit întrebând. Vocea mea era aspră, străină, de parcă ar fi aparținut altei femei.
Andrei a rămas în genunchi lângă ușă.
Umerii îi tremurau, dar nu și-a ridicat privirea spre mine.
— Te rog… așază-te, a murmurat. Lasă-mă să-ți explic totul. De la început.
— De la început? am râs, iar sunetul acela m-a speriat chiar și pe mine. Patru ani, Andrei. Patru ani am crezut că între noi nu există secrete.
— N-au existat… adică… te rog, stai jos.
— Cine este Ioana?
Mi-am privit pumnul în care țineam stickul.
Lumina veiozei s-a reflectat în verigheta mea.
Dintr-odată, nu mai puteam suporta să o văd.
— De cât timp durează?
— Nu este ceea ce crezi.
— Atunci spune-mi, în sfârșit, ce este!
Andrei a încercat de câteva ori să vorbească.
Și-a deschis gura de două ori.
De fiecare dată, vocea i s-a rupt înainte să poată termina o propoziție.
— Nu este ceea ce crezi…
În cele din urmă, a reușit să spună:
— Am înregistrat videoclipurile pentru tine. În caz că nu voi fi în stare să-ți spun niciodată față în față. Voiam să ți le dau luna viitoare, după aniversarea noastră. Doar că încă nu mi-am găsit curajul.
Nu mai puteam rămâne în încăperea aceea nici măcar o secundă.
— Plec la Cristina, am spus rece. Să nu mă suni. Și mai ales să nu vii după mine.
— Te rog… uită-te la toate videoclipurile înainte să hotărăști.
— Am văzut mai mult decât suficient.
— Pur și simplu n-am avut curajul să termin.
Am scos geanta de voiaj din dulapul de pe hol și am început să arunc în ea tot ce-mi cădea în mână. Haine, cosmetice, încărcătorul telefonului. Nici măcar nu mă uitam la ce luam.
Andrei nu a încercat să mă oprească.
A rămas pe podea, cu capul plecat și ochii ațintiți asupra covorului, de parcă bucata aceea de material era singurul lucru care îl mai ținea întreg.
Când sora mea, Cristina, mi-a deschis ușa, i-a fost de ajuns să-mi vadă chipul.
Nu m-a întrebat nimic.
M-a strâns imediat în brațe și m-a condus înăuntru.
Andrei nici măcar nu încercase să mă rețină.
— Vei vorbi când vei putea, mi-a spus Cristina încet, așezându-mi pe umeri o pătură călduroasă.
În noaptea aceea, în camera de oaspeți a surorii mele, am pornit VIDEO 2.
Andrei apărea din nou pe ecran.
Stătea pe coridorul unui spital, lângă un pat mobil.
Ținea de mână o femeie tânără care dormea liniștită.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Cu cealaltă mână îi mângâia părul cu o tandrețe care mi-a tăiat respirația.
Am rezistat doar câteva clipe.
Apoi am trântit laptopul.
N-am mai dormit deloc în noaptea aceea.
A doua zi dimineață i-am trimis lui Andrei un singur mesaj.
„S-a terminat. Să nu mă mai cauți niciodată.”
Răspunsul a venit într-un minut.
„Te rog… înainte să iei o hotărâre definitivă, uită-te și la al treilea, și la al patrulea videoclip. Atât îți cer, iubirea mea.”
Am ținut folderul deschis minute în șir.
Degetul mare îmi plutea deasupra pictogramei coșului de gunoi.
Era suficientă o singură atingere, iar totul ar fi dispărut pentru totdeauna.
Cristina a intrat între timp în cameră cu două căni de ceai fierbinte.
Până atunci îi povestisem deja ei și mamei tot ce se întâmplase.
— Nu le șterge, a spus încet, așezându-se lângă mine.
— Știi deja ce am văzut.
— Știi doar ce ai văzut până acum. Dar, dacă vrei să pui capăt unei căsnicii de patru ani, fă-o după ce cunoști întreaga poveste.
— Nu mai vreau să aflu nimic.
— Ba da.
M-a privit direct în ochi.
— Doar că ți-e teamă că te-ai putea înșela.
Cuvintele ei m-au lovit mai puternic decât mă așteptam.
— Nu mai vreau să aflu nimic, am repetat, dar vocea nu mai avea aceeași siguranță.
— Și dacă mă înșel, Cristina? am șoptit.
— Atunci tocmai de aceea trebuie să afli adevărul.
Am rămas mult timp cu ochii ațintiți asupra laptopului.
În mintea mea se succedau scenarii dezastruoase.
Fiecare variantă mă înspăimânta.
Dacă următoarele videoclipuri aveau să confirme ce era mai rău, m-aș fi prăbușit chiar acolo, în fața surorii mele.
Dacă nu, trebuia să recunosc că fugisem înainte să-i dau lui Andrei măcar șansa de a se explica.
Oricare ar fi fost adevărul, știam că urma să mă coste.
— Și dacă m-am înșelat cu adevărat? am repetat aproape fără glas.
După o tăcere lungă, am tras aer adânc în piept.
— A spus să le privesc în ordine.
— Atunci fă asta.
Am deschis din nou laptopul.
Cursorul s-a oprit deasupra fișierului VIDEO 3, iar degetul meu a rămas suspendat peste touchpad atât de mult, încât timpul părea să se fi oprit.
Mi-au revenit în minte toate momentele ciudate din ultimii ani.
Sertarul închis.
Zilele acelea în care Andrei se izola de lume.
Clipa în care citea ceva pe telefon, apoi îl întorcea cu ecranul în jos fără să spună nimic.
Și imaginea lui în genunchi, pe podeaua sufrageriei noastre, șoptind cu o voce frântă că voise să-mi spună personal.