Andrei s-a uitat la Doina și a venit imediat lângă noi.
— Am lipsit doar douăzeci de minute.
— Au fost suficiente.
— Irina, a spus Doina pe un ton de avertisment.
Andrei s-a așezat în genunchi lângă ea. Îi tremurau mâinile când încerca să vadă cât de rău era umflată glezna.
— Îmi pare rău, i-a spus. N-ar fi trebuit să te las să cobori aici.
— Mi-ai spus să nu cobor, a recunoscut Doina. De câteva ori.
Andrei a închis ochii pentru o clipă, de parcă avertismentele lui nu schimbau cu nimic faptul că se considera vinovat.
Am sunat după ajutor.
Până să ajungă echipajul medical, Andrei a împăturit o pătură și i-a pus-o Doinei sub picior. Vorbea cu ea încet, într-un ton calm, controlat.
— Rămâi cu mine, Doina. Vin imediat.
— Nu mor, a mormăit ea.
— Știu.
— Atunci nu te mai uita la mine ca și cum aș face-o.
Buzele lui Andrei s-au strâns, iar în clipa aceea mi-am dat seama că se străduia din toate puterile să nu plângă.
Medicii au constatat că Doina își scrântise serios glezna, dar, din fericire, nu exista nicio fractură. Au dus-o la etaj și au așezat-o pe canapea după ce ea a refuzat categoric să meargă la spital.
După plecarea lor, m-am întors spre Andrei.
— Acum vreau să-mi spuneți ce se întâmplă aici.
El s-a uitat spre Doina înainte să răspundă.
— Cred că ar fi mai bine să vă explice ea.
Doina a oftat obosită.
— Așază-te, Irina.
Am rămas în picioare.
— Nu. De săptămâni întregi încerc să-mi dau seama dacă ești în siguranță. Nu-mi mai răspunzi la telefon. El are cheia casei tale. Nu mai ieși deloc. Iar mesajele pe care le primesc nu seamănă câtuși de puțin cu tine.
Doina și-a coborât privirea.
— Pentru că nu eu le-am scris.
Am simțit un gol în stomac.
Andrei a ridicat imediat ambele mâini.
— Ea m-a rugat să le trimit.
— De ce?
— Pentru că mi-a fost rușine, a răspuns Doina.
Și-a privit glezna umflată și a tăcut câteva clipe înainte să continue.
Cu o lună în urmă comandase produse absorbante pentru adulți. Avusese câteva episoade neplăcute și își dăduse seama că sănătatea ei începea să se schimbe, dar îi fusese prea jenă să-mi spună.
— Andrei a fost cel care a adus coletul, mi-a explicat. Numai că, atunci când l-a pus pe verandă, cutia s-a rupt.
Tot conținutul se împrăștiase chiar în fața ușii.
Doina fusese convinsă că tânărul avea să râdă, să se uite stingherit sau să facă vreun comentariu care să o facă să se simtă și mai umilită.
Andrei nu făcuse nimic din toate acestea.
Strânsese în tăcere pachetele, le dusese în casă și o întrebase dacă mai avea nevoie de vreun ajutor.
În timp ce Doina povestea, el și-a întors privirea într-o parte.
— A văzut că frigiderul meu era aproape gol, a continuat ea. Eu mă prefăceam că mă descurc mult mai bine decât mă descurcam de fapt.
După terminarea programului, Andrei revenise cu o oală de supă, pâine și fructe.
A doua zi se întorsese să repare balustrada care se clătina.
După aceea, reparase robinetul care picura.
Apoi schimbase un bec în subsol.
Am clipit.
— Și de asta mi-ai spus că te-ai îndrăgostit de el?
Doina a zâmbit obosit.
— Nu în felul în care ai crezut tu. Am ajuns să-l iubesc ca pe nepotul pe care nu l-am avut niciodată.
Andrei stătea puțin mai departe, privind în jos, la propriile mâini.
Mama lui murise când el avea șaisprezece ani.
La scurt timp după aceea, tatăl dispăruse din viața lui, iar Andrei fusese nevoit să se mute când la o rudă, când la alta, apoi prin locuințe temporare. Muncea multe ore la firma de livrări, iar în nopțile în care nu-și permitea să plătească o cameră ieftină, dormea în mașină.
Doina aflase adevărul după ce observase că bancheta din spate era plină cu hainele și lucrurile lui personale.
— Eu aveam trei dormitoare goale, a spus ea. Iar băiatul ăsta nu avea un loc sigur în care să doarmă.
— Așa că mi-a spus să rămân aici, a adăugat Andrei. Am încercat să refuz.
— Nu prea știe cum se face asta, a intervenit Doina.
Pentru prima dată, pe chipul lui a apărut un zâmbet slab.
Abia atunci am întrebat ce era cu toate cutiile din subsol.
În ele se aflau pături donate, conserve, produse de igienă, haine groase și alte lucruri de strictă necesitate.
Doina și Andrei pregăteau pachete de ajutor pentru persoane vârstnice care trăiau singure și pentru familii aflate în dificultate.
Ideea îi aparținuse Doinei.
— Când am ajuns eu însămi în situația de a avea nevoie de ajutor, mi-am dat seama câți oameni sunt prea mândri sau prea speriați ca să-l ceară, a explicat ea. Și atunci m-am gândit că poate încă pot face ceva folositor.
M-am uitat din nou spre subsol.
Ceea ce cu puțin timp înainte îmi păruse o ascunzătoare suspectă se transformase dintr-odată într-un spațiu de lucru atent organizat.
Pe fiecare cutie exista o etichetă scrisă de mână.
Unele erau destinate familiilor cu copii.
Altele, oamenilor care locuiau singuri.
Am simțit cum furia din mine se topește și lasă în urmă altceva: rușine.
— Dar de ce te-ai îndepărtat de mine? am întrebat. De ce nu mi-ai spus nimic?
Doina m-a privit cu blândețe.
— Pentru că știam ce vei face.
— Ce anume?
— Vei încerca să preiei totul.