În fiecare seară, fără excepție, la ora nouă, Andrei punea pe masă două pahare. Apoi scotea dintr-un loc ascuns o sticlă simplă, fără etichetă, plină cu un lichid închis la culoare și atât de amar, încât îți rămânea gustul pe limbă mult timp după ce îl înghițeai.
— Pentru încă o zi, spunea el de fiecare dată.
La început, ritualul mi se păruse chiar romantic. După ani întregi însă, devenise o obligație apăsătoare. Chiar și atunci când nu mă simțeam bine sau îi spuneam că nu vreau să beau, Andrei se așeza în tăcere în fața mea și aștepta până când paharul meu era gol.
Cel mai mult mă tulbura faptul că nu lăsa pe nimeni să atingă sticla. Într-o zi, fiica noastră de șaisprezece ani, Ioana, s-a întins din greșeală spre ea. Andrei i-a smuls-o imediat din mână.
— Să nu mai pui niciodată mâna pe ea!
Atunci, pentru prima dată, mi-a trecut prin minte întrebarea care avea să mă urmărească ani întregi: ce anume beam eu, de fapt, în fiecare seară?
O dată pe lună, Andrei primea un pachet mic. Îl lua și cobora cu el în pivniță, iar după o vreme se întorcea cu o altă sticlă identică, fără nicio inscripție.
Într-o seară, hotărâtă să aflu adevărul, am turnat pe ascuns conținutul paharului meu într-un ghiveci cu o plantă de apartament.
A doua dimineață, frunzele se înnegriseră.
Un fior rece mi-a străbătut tot trupul. Mi-am amintit de slăbiciunea care nu mă părăsea, de amețelile apărute din senin și de gustul metalic pe care îl simțeam după fiecare băutură de seară.
Oare bărbatul cu care îmi împărțisem viața mă otrăvea încet?
Și totuși, gândul nu se potrivea cu omul pe care îl cunoșteam. În toate celelalte privințe, Andrei fusese mereu un soț atent, grijuliu și iubitor.
Într-o iarnă, după treizeci și cinci de ani de căsnicie, a suferit pe neașteptate un infarct. Chiar și din spital mă suna în fiecare seară, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.
— Ai băut tot?
— Da, îi răspundeam, deși de mult începusem să-l mint. Uneori mă prefăceam doar că duc paharul la buze.
Cu puțin timp înainte să moară, m-a rugat să-i promit că voi continua ritualul nostru.
— Spune-mi măcar acum ce este în sticla asta.
Ochii lui Andrei s-au umplut brusc de lacrimi.
— Este ceva ce n-am reușit niciodată să-ți spun…
A murit în aceeași noapte.
După înmormântare, am luat sticla rămasă și am dus-o la un laborator privat. Trei zile mai târziu, telefonul a sunat.
— Doamnă Popescu, trebuie să veniți personal. Ar fi bine să fiți însoțită de cineva apropiat.
Am rugat-o pe Ioana să vină cu mine. Medicul ne-a întâmpinat la intrare, ne-a condus în cabinet, apoi a încuiat ușa și a așezat în fața noastră rezultatele analizelor.
— De cât timp luați acest medicament?
— De treizeci și cinci de ani. Soțul meu mă obliga să-l beau în fiecare seară. Este otravă?
Medicul m-a privit surprins, apoi a clătinat din cap.
— Nu. Și, ca să fie foarte clar, înăuntru nu există nici măcar alcool. Este un tratament preparat special pentru o boală ereditară extrem de rară.
Am râs nervos, convinsă că laboratorul făcuse o greșeală.
Atunci doctorul a scos dintr-un dulap un dosar vechi, îngălbenit de vreme.
Pe documente apărea numele meu de fată.
În primul an după căsătorie, leșinasem și fusesem supusă unor investigații amănunțite. Medicii descoperiseră că sufeream de aceeași boală ereditară care o răpusese pe mama mea când era încă tânără.
Când aflasem diagnosticul, avusesem o cădere nervoasă cumplită. Refuzasem tratamentul și distrusesem chiar și raportul medical, hotărâtă să nu mai aud vreodată vorbindu-se despre boală.
Timpul trecuse, iar amintirea acelui episod se ștersese aproape complet din mintea mea.
Andrei însă nu uitase nimic.
Găsise singur un specialist și, timp de zeci de ani, comandase în secret medicamentul de care aveam nevoie. De fiecare dată îl turna într-o sticlă obișnuită, fără etichetă, pentru că știa că, dacă aș fi înțeles că beau un tratament, aș fi putut să-l refuz din nou.
Medicul mi-a întins apoi un plic.
Înăuntru era o scrisoare scrisă de Andrei.
„Draga mea,
Într-o zi mi-ai spus că nu vrei să te trezești în fiecare dimineață cu gândul că ești bolnavă. De aceea am hotărât ca tratamentul tău să nu devină o amintire dureroasă a bolii, ci micul nostru obicei de seară.
În paharul meu am pus întotdeauna doar suc amar de fructe. L-am băut împreună cu tine ca să nu simți nicio clipă că treci singură prin toate acestea.
Iartă-mă că uneori te-am obligat să bei. Știam că, într-o zi, ai putea afla adevărul și că poate m-ai urî pentru asta.
Eram pregătit să accept și acel lucru.
Pentru mine conta un singur lucru: ca în ziua în care vei afla totul, eu să mai fiu încă în viață.”
Am strâns scrisoarea la piept și nu mi-am mai putut opri lacrimile.
Timp de treizeci și cinci de ani crezusem că soțul meu ascunde în acea sticlă o moarte lentă, pregătită pentru mine.
În realitate, ascunsese acolo însăși viața mea.
Și acum, în fiecare seară, la ora nouă, pun din nou două pahare pe masă.
Într-unul torn medicamentul meu.
În celălalt pun sucul amar de fructe care îi plăcea atât de mult lui Andrei.
Ridic paharul spre scaunul gol din fața mea și șoptesc:
— Pentru încă o zi din viața mea. O zi pe care ți-o datorez.