Am împins cutia în direcția lui.
— Te rog, lasă-mă să-ți explic.
Înăuntrul meu s-a prăbușit ceva fără zgomot.
— Cui i-ai dat cealaltă brățară, Radu?
S-a așezat în fața mea cu mișcări greoaie, ca și cum ar fi pășit într-o apă foarte adâncă.
— Douăzeci și șase de ani, am spus. Suntem căsătoriți de douăzeci și șase de ani, iar acum nu mai știu ce să cred. Răspunde-mi la o singură întrebare. Fără ocolișuri.
A tăcut.
După câteva clipe și-a ridicat privirea.
— Există un motiv pentru care am avut nevoie de două brățări identice. Dar după ce îl vei afla, probabil că mă vei urî.
Inima îmi lovea cu putere în piept.
Numele pe care l-a rostit a căzut în mine ca o piatră aruncată într-o apă nemișcată.
— Mariana? Cine este Mariana?
Radu a privit mult timp brățara dintre noi.
Apoi a început să vorbească.
— Acum zece ani, în noaptea de după ziua în care Ana ar fi împlinit șaisprezece ani… m-am dus la pod.
Am încremenit.
Îi rostise numele.
Pentru prima dată după atâția ani.
— Îți amintești că ți-am spus că ies la plimbare? Nu ți-am zis unde mă duc. Voiam să plâng aproape de locul în care murise. Nu puteam s-o fac acasă. Tu abia mai mâncai. Am crezut că, dacă mă vezi prăbușindu-mă, te vei prăbuși și tu.
Nu am reușit să spun nimic.
— Am pășit pe carosabil, a continuat el. Nici măcar nu am observat mașina care venea. Atunci cineva m-a tras înapoi de palton. Era Mariana. Se întorcea de la tura de noapte.
— Și nu mi-ai vorbit niciodată despre ea.
— În noaptea aceea a stat cu mine patru ore pe o bancă. După aceea, timp de o săptămână, m-a sunat în fiecare dimineață, până când am fost în stare să mă ridic din pat. Era asistentă medicală. Și-a dat seama ce mi se întâmpla.
Mi-am apăsat palmele peste ochi.
— Zece ani, Radu.
— Între noi nu a existat niciodată nimic romantic. Îți jur.
— Atunci ce a fost?
M-a privit, iar ochii îi erau plini de lacrimi.
— A fost singurul loc în care puteam rosti cu voce tare numele fiicei noastre.
Cuvintele acelea m-au durut mai rău decât m-ar fi durut mărturisirea unei aventuri.
— Timp de zece ani ai vorbit despre Ana cu o femeie străină, am șoptit. Iar eu stăteam singură aici, fără să înțeleg de ce tu ai încetat s-o mai pomenești.
— Am încercat să vorbesc cu tine. De fiecare dată plecai, începeai să plângi sau te închideai în tine zile întregi.
— Așa că m-ai înlocuit.
— Nu. Încercam doar să supraviețuiesc.
— Și a doua brățară?
A tras aer adânc în piept.
— Mariana este pe moarte.
Am rămas nemișcată.
— Are cancer pancreatic în stadiul patru. Medicii spun că mai are doar câteva săptămâni. Am vrut să-i ofer ceva frumos. Să-i mulțumesc fiindcă m-a ajutat să mă întorc la tine. La viața noastră.
Am strâns cu putere spătarul scaunului.
— M-ai lăsat toată după-amiaza să cred că ai o amantă.
— Nu am știut cum să încep.
— După douăzeci și șase de ani de căsnicie?
Și-a coborât privirea.
— Mi-a fost rușine. Mi-a fost rușine că o femeie străină a văzut o parte din mine pe care ar fi trebuit să ți-o arăt ție.
Lacrimile îmi ardeau ochii.
— Nu aveai dreptul să hotărăști în locul meu ce m-ar fi distrus.
— Știu.
— Nu, nu știi. Nu ai idee cum a fost să cred că te-am pierdut.
Chipul i s-a strâns de durere.
— Nu am încetat nicio clipă să te iubesc.
— Atunci de ce nu m-ai lăsat să mă apropii de tine?
— Pentru că tu deja te înecai. Iar eu mă temeam că, dacă mă agăț de tine, te voi trage și mai adânc.
— Unde este cealaltă brățară?
Radu și-a deschis servieta și a scos o a doua cutie de catifea, pe care a așezat-o în fața mea.
Înăuntru se afla o brățară identică.
Abia atunci am înțeles că bijuteria aceea nu fusese niciodată simbolul unei iubiri ascunse.
Era o mulțumire.
Un rămas-bun.
Ceva aproape sfânt.
— Unde locuiește Mariana?
Radu m-a privit uluit.
— Ce ai spus?
— Scrie-mi adresa ei.
A ezitat câteva momente, apoi a luat un carnețel și a notat-o.
O oră mai târziu stăteam în cimitir, în fața pietrei funerare a Anei.
— Ana, am șoptit pentru prima dată după foarte mult timp.
Simplul sunet al numelui ei mi-a zguduit întregul trup.
— Aproape că l-am pierdut și pe el.
Am plâns așa cum nu mai plânsesem de ani întregi.
După aceea am privit adresa pe care o țineam în mână.
O parte din mine voia să rupă foaia.
În schimb, am netezit-o cu degetele.
Poate că puterea nu însemna să nu-ți fie teamă, ci să faci încă un pas chiar și atunci când nu știai ce te aștepta.
Am pornit mașina.
Mariana mi-a deschis ușa îmbrăcată într-un pulover vechi.
Părea mai în vârstă decât mi-o imaginasem.
Avea lacrimi în ochi.
— Dumneavoastră trebuie să fiți Elena.
— Da.
Ne-am așezat în bucătăria ei.
După câteva clipe am scos cutia de catifea și am pus-o în fața ei.
— Aceasta este pentru dumneavoastră. Cred că ar trebui să o primiți de la mine.
Buza Marianei a început să tremure.
— Nu am vrut niciodată să vă iau ceva.
— Nu mi-ați luat nimic, i-am răspuns încet. Dimpotrivă. Ne-ați dat ceva înapoi.
Și-a așezat mâna peste a mea.
— Vă mulțumesc.
— Eu sunt cea care trebuie să vă mulțumească.
Mi-am înghițit lacrimile înainte de a continua.
— Timp de zece ani ați ajutat-o pe fiica noastră să rămână vie în amintirile lui, atunci când eu nu am fost în stare să fac asta.
Mariana a închis ochii.
— Din felul în care vorbea despre ea, trebuie să fi fost un copil cu totul deosebit.
Am zâmbit printre lacrimi.
— A fost.
Când m-am întors acasă, Radu se afla încă la masa din bucătărie.
— Așază-te, i-am spus.
M-a ascultat.
Mâinile îi tremurau în continuare.
— Trebuie să începem din nou să rostim numele fiicei noastre. Aici. În casa aceasta.
A rămas multă vreme tăcut.
Apoi a șoptit:
— Ana.
M-am ridicat, am mers pe hol și am luat în mâini rama întoarsă.
După zece ani, am așezat din nou chipul fiicei noastre în lumină.
Radu stătea în prag, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
Iar tăcerea dintre noi nu mai însemna, în sfârșit, depărtare.
Însemna că purtam aceeași durere.
Mi-am pus la încheietură brățara pe care mi-o dăruise și am privit lumina bucătăriei tremurând în diamantele ei.
Pentru prima dată, bijuteria nu mai era o întrebare.
Era răspunsul.