— Dragul meu, așteaptă. Stai jos. Vorbesc eu cu tatăl tău.
— Nu mai avem despre ce vorbi, mamă.
Andrei și-a trecut geanta peste umăr și a trecut pe lângă mine. Am întins mâna spre mâneca lui, dar s-a ferit ușor. Nu fusese un gest brutal. Tocmai de aceea părea definitiv.
S-a dus în cameră, s-a schimbat, a revenit în hol și a ieșit fără să mai spună nimic.
Ușa de la intrare nu s-a trântit în urma lui. S-a închis încet.
Iar asta m-a durut mult mai tare decât dacă ar fi izbit-o.
Rămăsesem prinsă între ei și aveam senzația că toată viața mea se sfărâmase în numai câteva minute.
Am rămas în mijlocul bucătăriei, în halat, privind scaunul gol pe care, cu puțin timp înainte, stătuse fiul meu.
— Radu, adu-l înapoi! Unde crezi că se poate duce?!
— Își va găsi drumul, a răspuns soțul meu cu o liniște desăvârșită, în timp ce își turna încă o ceașcă de cafea. Tocmai despre asta este vorba.
În prima săptămână l-am sunat pe Andrei în fiecare zi.
În a doua mi-am spus că trebuie să-i las spațiu. Și totuși, i-am format din nou numărul.
Spre sfârșitul lunii îi lăsam mesaje vocale așa cum alți oameni rostesc rugăciuni, sperând că, de la celălalt capăt, va veni un răspuns. Nu venea nimic. Doar tăcere.
— Puiule, sunt mama. Te rog, scrie-mi doar că mănânci. Nu cer altceva. Doar atât.
Nimic.
Niciun cuvânt.
Nici măcar un mesaj.
Tocmai despre asta este vorba.
I-am trimis fotografii cu vechiul lui caiet de schițe rămas acasă și rețeta prăjiturii lui preferate. I-am scris de ziua lui, de Paște și de Crăciun.
Nu mi-a răspuns.
Într-o marți obișnuită am trecut cu mașina pe lângă un magazin de materiale pentru pictură. Am tras în parcare și am început să plâng înainte să apuc să opresc motorul.
Radu își mânca cina încet și calm, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Maria, să nu mai vorbești despre el la masa asta. Vorbesc serios.
— Este fiul nostru.
— A fost fiul nostru cât timp a locuit sub acoperișul acesta.
Am înghițit toate cuvintele care îmi urcau în gât.
Asta făcusem în ultimii douăzeci și trei de ani.
Nici nu mai știam cum să reacționez altfel.
Să nu mai vorbești despre el la masa asta.
Timp de un an l-am sunat pe Andrei săptămână de săptămână.
În fiecare seară îi trimiteam măcar un mesaj.
Nu a răspuns niciodată.
Radu ridica doar din umeri.
— Dacă s-a supărat atât de tare pentru asta, nu înseamnă decât un lucru. Este slab.
Corina a observat schimbarea din mine înainte s-o văd eu.
Sora mea mai mică spunea întotdeauna lucrurilor pe nume, în timp ce eu îmi alcătuiam frazele ore întregi, doar ca să nu supăr pe nimeni.
— Maria, nu mai semeni deloc cu tine.
— Sunt doar obosită, Cori.
Dar Corina nu s-a lăsat alungată de un răspuns atât de simplu.
— Ești obosită de un an întreg, a spus după o scurtă pauză. Unde este Radu în seara asta?
— La o cină de serviciu.
— Iar?
Nu i-am răspuns.
Încetasem să mai număr cinele lui de serviciu.
Încetasem să mai număr convorbirile lungi purtate în spatele ușii închise de la birou.
Încetasem să observ cum își așeza telefonul mereu cu ecranul în jos.
Încetasem să mă întreb de ce apăreau bonuri de la restaurante în care nu fuseserăm niciodată împreună.
Unde este Radu în seara asta?
— Maria, a spus Corina cu grijă, dacă vreodată simți că ai nevoie să vorbești cu cineva… poate cu un avocat… doar ca să știi ce opțiuni ai…
A ezitat puțin.
— Spun doar atât: cunosc unul foarte bun. Când vei fi pregătită.
Nu am încuviințat.
Dar nici nu am refuzat.
I-am notat numele pe spatele listei de cumpărături, am împăturit hârtia și am ascuns-o într-un sertar.
Mi-am spus că era doar o măsură de precauție.
Apoi a venit joia trecută.
Radu era la serviciu.
Cineva a sunat la ușă.
M-am dus să deschid fără să știu că următoarea respirație îmi va despărți viața în două: tot ce fusese înainte și tot ce urma să vină.
Cunosc unul foarte bun.
…și aproape că mi s-au tăiat picioarele.
În prag stătea Andrei.
Era mult mai slab decât mi-l aminteam.
Ploaia îi curgea din păr în picături reci.
Într-un braț ținea un nou-născut minuscul, înfășurat într-o păturică de spital.
În cealaltă mână strângea o valiză veche, cu marginile tocite.
— Andrei? am șoptit. Al cui este copilul? Unde ai fost tot timpul acesta?
Nu mi-a răspuns.
Degetele îi tremurau atât de tare, încât și pătura bebelușului se mișca ușor.
— Al cui este copilul?
— Te rog, a rostit fiul meu cu o voce stinsă de oboseală. Lasă-mă doar să intru.
M-am dat la o parte fără să spun nimic.
Genunchii abia mă mai țineau.
Odată cu el, în casă a intrat mirosul ploii reci.
Și încă ceva.
Mirosul unei epuizări atât de adânci, încât părea prinsă în țesătura hainei lui.
Abia după ce am încuiat ușa în urma noastră, m-a privit drept în ochi.
— Să nu-i spui tatei că sunt aici.
Am clătinat din cap, ca și cum aș fi putut astfel să mă trezesc dintr-un coșmar.
Aveam mai multe întrebări ca niciodată.
Și niciun răspuns.
Lasă-mă doar să intru.
— Să nu-i spun ce? Că ai apărut cu un copil?
Andrei s-a crispat de parcă l-aș fi lovit.
— Cu un copil? a repetat încet. Mamă… tu nu știi absolut nimic despre soțul tău.