— Te uiți la foaia aceea de parcă cifrele ar fi niște vietăți primejdioase, gata să se târască afară din hârtie, — spuse Victor fără să se întoarcă. Continua să curețe cu grijă lentilele nivelei sale topografice, ca și cum de strălucirea lor ar fi depins întreaga lui viață. — N-a intrat, și ce-i cu asta? Se mai întâmplă. Lumea nu se prăbușește. O să meargă să muncească.
— Victore, i-au lipsit doar câteva puncte. Nu a fost un eșec adevărat, ci pur și simplu ghinion, — Marina își păstra vocea blândă, deși înăuntrul ei totul se strângea într-un nod dureros. — Am vorbit despre asta încă din primăvară. Dacă nu prinde un loc fără taxă, folosim banii de rezervă.
— Ce rezervă? — Victor puse instrumentul deoparte, iar lumina lămpii se reflectă în lentilele ochelarilor săi.
— Motocicleta, — răspunse Marina încet, așezându-se în fața lui. — Kawasaki-ul tău, care stă de doi ani nemișcat. Există deja un cumpărător. Banii ne ajung pentru primul an de studii, iar apoi Nadia se poate transfera. Este o fată capabilă.
— Nu.
Cuvântul căzu între ei, scurt și greu.
Victor își scoase ochelarii și începu să-i șteargă cu o atenție exagerată.
— Victore, ascultă-mă… — glasul Marinei deveni mai hotărât. — Nu ai nevoie de motocicleta asta. Chiar tu spuneai că nu mai mergi cu ea. Pentru Nadia, însă, ar putea fi o șansă. Viitorul ei.
— Motocicleta nu se vinde. Discuția s-a încheiat, — își puse din nou ochelarii. — Trebuie să învețe să răspundă pentru propriile nereușite. Dacă n-a intrat, înseamnă că nu s-a pregătit destul. Eu nu am de gând să plătesc pentru lenea altcuiva.
— Lene? A învățat șase luni fără să se odihnească! Ai văzut și tu! — Marina nu-și mai putea ascunde furia. — Pentru tine, bucata aceea de fier valorează mai mult decât fiica ta?
— Nu-mi numi motocicleta veche fierăraie. Am alte planuri pentru ea. Gata, nu mai discutăm.
În fața Marinei se ridică parcă un zid neted și înghețat, fără cea mai mică fisură. Femeia se ridică fără să mai spună nimic și ieși din cameră.
Nadia stătea în întuneric, în odaia ei. Nu plângea, însă ochii îi erau uscați și o dureau. Marina îi aduse un ceai, dar nu încercă s-o consoleze. În clipa aceea, orice cuvânt ar fi fost de prisos.
Trei săptămâni trecură. În casă, tensiunea devenea tot mai apăsătoare. Victor se prefăcea că totul era în regulă. Pleca din ce în ce mai des, iar Marina știa unde mergea: la Viorica, văduva fratelui său, Andrei.
După moartea lui Andrei, Victor se schimbase profund. Se închisese în el. Atunci Marina fusese cea care îl sprijinise și îl îndemnase să le fie alături Vioricăi și fiului ei, Călin. I se păruse firesc. Era familia lui.
Într-o sâmbătă, telefonul sună.
— Marina! Vă mulțumesc din tot sufletul! — glasul Vioricăi era plin de bucurie.
— Pentru ce? — întrebă Marina, nedumerită.
— Pentru motocicletă! Călin este în al nouălea cer! Victor i-a adus-o ieri și i-a spus că este darul lui pentru majorat.
Marina se lăsă încet pe un scaun. În urechi începu să-i țiuie.
— Ziua lui a fost acum o lună… — șopti ea.
— Da, dar mai bine mai târziu decât niciodată! Vă mulțumesc încă o dată!
Convorbirea se încheie.
Marina rămase nemișcată. Avea impresia că tot ce se afla în ea se spărsese în bucăți ascuțite.
Seara, când Victor se întoarse, ea îl privi și spuse:
— I-ai dat motocicleta lui Călin.
— Da, răspunse el liniștit.
— Pentru studiile fiicei noastre nu aveam bani. Dar pentru un cadou ai găsit?
— Nadia e doar o fată! — izbucni el. — O să învețe unde va putea. Călin este moștenitorul. I-am promis fratelui meu.
Nadia se oprise în prag și auzise fiecare cuvânt.
— Așadar, pentru tine eu sunt doar „o fată”? — întrebă ea încet.
Victor făcu un gest nepăsător cu mâna.
— Nu răstălmăci ce am spus.
Nadia plecă fără să mai răspundă.
În Marina se ridică atunci o furie rece și grea, atât de adâncă încât aproape o speria.
După câteva zile, adevărul nu mai putea fi ascuns.
Pe telefonul lui Victor apăru un mesaj:
„Te aștept. Fără tine e pustiu. Semeni atât de mult cu el…”
Marina nu mai avu nevoie de nicio dovadă.
Când Victor se întoarse acasă, ea îl aștepta lângă ușă, cu bagajele pregătite.
— Pleci.
— Și de ce, mă rog? — întrebă el cu un zâmbet batjocoritor.
— Am văzut tot. Du-te acolo unde simți că îți este mai bine.
La început se înfurie, apoi acceptă provocarea.
— Foarte bine. Și eu voiam de mult să plec.
Ieși din casă convins că avea dreptate.
La Viorica, însă, lucrurile nu semănau deloc cu ceea ce își imaginase.
Acolo nu deveni un bărbat important. Deveni doar un înlocuitor. O umbră pusă în locul fratelui mort.
Călin îi spuse direct:
— Nu ești tatăl meu. Ești doar omul care și-a trădat propria fiică.
După două luni, Victor se întoarse.
Stătea în fața ușii.
— M-am întors. Am greșit. Hai să o luăm de la început.
Marina îl privi fără să clipească.
— Nu ai înțeles nimic. Nu mai ești soțul meu. Și nu mai ești tatăl Nadiei.
— Am dreptul să greșesc! — se răsti el. — Dă-mi drumul să intru!
O prinse de umăr.
Atunci se rupse și ultima fărâmă de răbdare.
Marina îl lovi.
Cu toată puterea, drept peste rădăcina nasului.
Victor se clătină, iar sângele îi țâșni imediat.
— Aici nu mai locuiești, — spuse ea calm. — Și de acum înainte nu mai ai nimic de-a face cu noi.
Ușa se închise cu putere.
Încuietorile se răsuciră una după alta.
Victor rămase singur.
Cu cheile mașinii în mână.
Și cu viața pe care singur și-o distrusese.