Încet, m-am adunat din nou: prânzuri cu prietenele, excursii cu copiii, mobilă mutată dintr-un colț în altul, numai ca încăperile să semene mai puțin cu viața pe care o avuseserăm împreună.
Apoi, într-o zi, Vlad m-a sunat. Vocea îi era încordată.
— Mamă, a făcut infarct. Medicii au spus că totul s-a petrecut foarte repede.
Nu am plâns. M-am așezat pe marginea patului și am ascultat tăcerea de la celălalt capăt al firului.
— Va fi o slujbă, a continuat Andreea când a preluat telefonul. M-am gândit că ai vrea să știi.
A ezitat, apoi a adăugat:
— La biserica veche, mamă. Sâmbătă dimineață. Eu merg. Și Vlad.
Am spus că vin înainte să apuc să mă gândesc de ce. Poate voiam să-mi dovedesc că trecusem peste tot. Sau poate că o parte din mine rămăsese blocată în seara în care Mihai îmi spusese că exista altcineva.
Biserica nu se schimbase aproape deloc. Aceleași vitralii. Aceleași bănci care scârțâiau. Același miros de lemn vechi și ceară topită.
Andreea stătea în față, lângă soțul ei și copii. Vlad rămăsese pe culoar, vorbind cu o rudă.
Eu m-am așezat puțin într-o parte. Nici măcar nu purtam negru.
Și atunci am văzut-o pe femeia în rochie cenușie.
Era singură. Nu se foia, nu își verifica telefonul, nu încerca să vorbească cu nimeni. Părea că așteaptă ceva.
Sau pe cineva.
După ultima rugăciune și câteva condoleanțe șoptite, m-am apropiat de ea.
— Nu cred că ne cunoaștem, am spus.
— Nu, a răspuns, întorcându-se spre mine. Nu ne cunoaștem.
A rămas dreaptă, cu mâinile strânse pe poșetă, de parcă repetase de nenumărate ori ce urma să-mi spună.
— L-ați cunoscut pe… am ezitat. L-ați cunoscut pe Mihai?
— Am fost lângă el la sfârșit, Elena, mi-a spus încet. La centrul de îngrijiri paliative. Și trebuie să aflați ce a făcut soțul dumneavoastră pentru dumneavoastră.
— Îngrijiri paliative? am repetat. Despre ce vorbiți?
Chipul ei s-a schimbat. Nu era milă acolo și nici compasiune teatrală. Doar o înțelegere grea, obosită.
— Mihai avea cancer pancreatic. În stadiul al patrulea. A refuzat tratamentul. Nu voia ca nimeni să-l vadă cum se stinge.
Mi s-a strâns stomacul.
— Mie mi-a spus că mă înșală.
Am făcut un pas înapoi. Dintr-odată, aerul părea prea puțin.
— Știați? am întrebat. Știați ce mi-a spus?
— Ne-a rugat să nu vă contactăm, a răspuns femeia. Se numea Doina. Spunea că dumneavoastră ați fi rămas. Că, indiferent ce v-ar fi cerut, ați fi rămas lângă el. Și nu suporta gândul la ce v-ar fi făcut boala lui.
— Iar dumneavoastră credeți că varianta aleasă de el a fost mai bună?
— Nu ne-a rugat doar verbal, a spus Doina, strângând mai tare cureaua poșetei. A lăsat totul în scris.
A scos o foaie împăturită. Hârtia era moale și îndoită pe margini, ca și cum fusese deschisă și pusă la loc de zeci de ori. În partea de sus era un formular medical. Dedesubt, cu cerneală decolorată, stătea scris:
„SUB NICIO FORMĂ SĂ NU O CONTACTAȚI PE ELENA.”
Numele meu părea străin pe pagina aceea. Lângă el era o dată de acum cinci ani. La final se afla semnătura lui Mihai, hotărâtă și definitivă.
„SUB NICIO FORMĂ SĂ NU O CONTACTAȚI PE ELENA.”
— Ne-a cerut să nu vă spunem, a șoptit Doina.
Mi-a întins apoi un plic.
Nu l-am deschis în biserică. L-am pus în geantă și am plecat fără să-mi iau rămas-bun de la nimeni.
Când am ajuns acasă, aerul din camere mi s-a părut schimbat. Parcă pereții își țineau respirația. Mi-am scos rochia, mi-am prins părul și mi-am făcut un ceai doar ca să-mi țin mâinile ocupate.
Apoi am ieșit pe terasa din spate.
Se răcorise. Era una dintre acele seri atât de liniștite, încât simți nevoia să vorbești numai în șoaptă.
M-am așezat pe banca veche pe care nu o înlocuiserăm niciodată, mi-am strâns picioarele sub mine și am privit grădina pe care eu și Mihai o amenajaserăm împreună. Hortensiile înfloriseră din nou.
Am ținut plicul multă vreme în palme înainte să mă hotărăsc. Mi-am trecut degetul mare de-a lungul marginii, de parcă hârtia m-ar fi putut tăia.
Scrisul era același.
„Nu am atins pe nimeni altcineva, iubirea mea. Îți jur. Nu a existat nicio altă femeie. Am primit diagnosticul și am înțeles ce avea să-ți facă ție.
Tu ai fi rămas. Mi-ai fi dat supă cu lingura, mi-ai fi schimbat așternuturile, mi-ai fi șters fața și m-ai fi privit cum dispar. Iar asta te-ar fi distrus odată cu mine.
Mi-ai dăruit întreaga ta viață. Nu puteam să-ți cer să mai dai și sfârșitul meu.”
Am oprit lectura. Literele se mișcau în fața ochilor, dar am continuat.
„Nu am atins pe nimeni altcineva, iubita mea.
Am avut nevoie de tine ca să pot trăi, Elena. Iar la sfârșit am avut nevoie să mă urăști mai mult decât mă iubeai, măcar suficient de mult încât să pleci.
Îmi pare rău. Iartă-mă. Dar dacă citești scrisoarea asta, înseamnă că am obținut ce am vrut. Înseamnă că tu ești încă aici.
Te-am iubit până în ultima clipă.
Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă.”
Am rămas cu scrisoarea pe genunchi, în timp ce cuvintele se topeau sub lacrimile care îmi umpleau ochii. Mi-am dus mâna la gură. Nu am plâns imediat. La început am respirat rar și adânc, până când becul de pe terasă a pâlpâit și a început să bâzâie.