— Dar, mamă, trebuia să stai la noi o lună…
— Așa plănuisem, răspunse ea nemulțumită. Numai că odihna asta nu seamănă deloc cu o odihnă. Fără Elena, aici nu mai e casă, ci cazarmă.
Radu își conduse mama până la taxi.
După plecarea ei, rămase mult timp lângă fereastră, privind mașina care dispărea după colț.
În mintea lui începu să se formeze încet un gând cu totul nou:
„Dacă Elena a avut, de fapt, dreptate?”
Descoperirea unei vieți
În aceeași seară, Radu își sună soția.
— Ela, mama a plecat.
— Știu, răspunse Elena, iar zâmbetul i se simțea în voce. M-a sunat deja. A spus că vacanța nu i-a ieșit deloc.
— Tu când te întorci?
— Când se termină vacanța mea, spuse Elena liniștit. Mai am încă o săptămână.
Radu privi prin apartament.
În chiuvetă erau vase nespălate.
Pe masă se vedeau firimituri.
Pe canapea zăceau șosete.
Pentru prima dată în cei douăzeci de ani de căsnicie, vedea cum arăta casa atunci când soția lui nu se ocupa neîncetat de ea.
Iar imaginea îl neliniști.
— Ela, vocea lui Radu tremură puțin, te vei întoarce, nu-i așa?
La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere.
Apoi Elena întrebă:
— Tu chiar vrei să mă întorc?
— Bineînțeles că vreau!
— Atunci gândește-te bine de ce anume.
Și închise.
Radu rămase mult timp în mijlocul bucătăriei, cu telefonul în mână.
Pentru prima dată în douăzeci de ani de căsnicie, nu se gândea la serviciu, la urgențe sau la problemele gospodărești.
Încerca să înțeleagă ce însemna soția lui pentru el cu adevărat.
Iar răspunsul care începea să se contureze nu-i plăcea deloc.
Întoarcerea unei alte Elene
După o săptămână, Elena se întoarse acasă.
Dar femeia care trecu pragul nu mai era aceeași care plecase cu valiza în urmă cu câteva zile.
Era bronzată, odihnită și liniștită.
În privirea ei apăruse ceva nou: siguranță și libertate.
Radu o întâmpină la ușă cu un zâmbet vinovat.
— Ela, arăți minunat.
— Mulțumesc, răspunse ea.
Apoi intră și privi urmările câtorva zile de „gospodărie bărbătească”.
— Văd că și voi v-ați odihnit destul de bine.
Aluzia era imposibil de ratat.
Radu se înroși.
— Mâine fac curățenie. Promit.
— Nu te grăbi, spuse Elena fără să ridice vocea. Fiecare om are ritmul lui.
Reguli noi
După întoarcerea Elenei, în casă începură să funcționeze, aproape pe nesimțite, reguli cu totul diferite.
Nu mai sărea în picioare la primul strigăt.
Nu se mai agita.
Nu mai încerca să ghicească dinainte ce își dorea fiecare.
Și, mai ales, nu se mai simțea vinovată atunci când își permitea câteva minute pentru ea.
— Ela, ce avem la cină? întrebă Radu într-o seară, cu o oarecare ezitare.
Elena continua să citească, întinsă comod pe canapea.
— Ce vrei să spui?
— Adică… gătești tu?
— Poate. Sau comandăm ceva. Sau gătești tu. Vedem ce ne vine să facem.
Radu clipi de câteva ori, dezorientat.
Revoluția tăcută
Elena nu făcu scandal.
Nu-i ținu soțului discursuri interminabile.
Nu încercă să demonstreze în fiecare zi că avusese dreptate.
Pur și simplu începu să trăiască altfel.
Când avea chef să iasă la plimbare, își lua geaca și pleca.
Când nu voia să gătească, nu gătea.
Dacă Radu îi cerea să facă imediat ceva, uneori îi răspundea cu aceeași liniște:
— Acum nu pot. Sunt ocupată.
Și nu se întâmpla nimic îngrozitor.
Casa nu se prăbușea.
Lumea mergea mai departe.
— Te-ai schimbat, îi spuse Radu într-o seară.
— Da, încuviință Elena. Abia acum ai observat?
El tăcu multă vreme.
Apoi întrebă, aproape fără să vrea:
— Îți este… mai bine fără mine?
Elena închise cartea și se uită atent la soțul ei.
În ochii lui vedea pentru prima dată după foarte mulți ani ceva ce nu mai era o pretenție.
Nici nemulțumire.
Nici așteptarea ca ea să se ridice imediat și să rezolve o altă problemă.
Era o întrebare adevărată.
O întrebare importantă.
— Îmi este mai bine cu mine însămi, răspunse Elena. Iar dacă îmi este mai bine cu tine sau fără tine depinde de ceea ce se va întâmpla.
O înțelegere nouă
Cu timpul, Radu începu să priceapă lucruri pe care înainte nici măcar nu le observase.
Soția lui nu era un accesoriu al vieții sale.
Nu era un serviciu casnic gratuit.
Nu era o persoană obligată să fie mereu disponibilă și să rezolve toate neplăcerile.
Elena era un om separat de el.
Avea dorințe proprii.
Visuri proprii.
Dreptul de a obosi.
Dreptul de a se odihni.
Când, după o vreme, Mariana sună din nou și sugeră cu grijă să vină „în vizită”, Radu răspunse pentru prima dată singur:
— Mamă, poate altădată. Elena este în vacanță acum.
— Ce vacanță? se revoltă imediat Mariana.
— Vacanța pe care o merită, răspunse Radu ferm.
Elena auzi conversația din camera alăturată.
Și zâmbi.
Nu din politețe, cum făcuse de atâtea ori.
Ci sincer, din toată inima.
Lecția își atinsese scopul.
Iar cel mai important era că, de data aceasta, o învățaseră amândoi.