— Corect.
A strâns teancul de farfurii la piept.
— Vrei să mă ajuți?
Mama s-a gândit.
— Nu.
— Bine.
Simona a dus vasele în bucătărie.
În dimineața următoare, când am coborât, am văzut ceașca ei în chiuvetă.
Nu am spus nimic.
Nici mama nu a spus.
Duminică, înainte să plece, Simona a găsit-o pe mama pe terasă.
Am rămas în apropiere și nu m-am prefăcut că nu le aud.
Simona a privit spre mușcate.
— Îmi pare rău pentru flori.
Mama a tăcut.
— Nu aveam dreptul să-ți cer să le muți. Este casa ta.
— Da, nu aveai, a răspuns mama.
Simona nu a contrazis-o.
Nu și-a căutat scuze și nici nu a ținut un discurs lung.
A mai privit o dată jardinierele.
— Sunt frumoase.
Mama a zâmbit.
— Știu.
Andrei punea bagajele în mașină când Simona a trecut pe lângă masa din bucătărie și a observat tabla.
Eu ștersesem deja ce era scris pe ea, ca să putem face o nouă listă la următoarea vizită.
Soacra mea a luat markerul.
Pentru o clipă am crezut că avea de gând să ducă tabla undeva și să o ascundă.
În schimb, a scris: „Simona — micul dejun de sâmbătă”.
Apoi a pus markerul pe masă.
La ieșire, s-a oprit lângă șezlongul în care își petrecuse aproape toată vara.
De acolo, mușcatele acopereau într-adevăr o parte din priveliștea lacului.
Simona s-a uitat la flori.
Apoi la apă.
Și nu a cerut nimănui să mute nimic.
Pur și simplu a ales un alt scaun.
Mama a observat.
Și eu am observat.
Când am pus alarma pentru ora cinci, voiam să-i arăt soacrei mele că în acea casă nimeni nu era obligat să o servească. Asta am reușit. Dar în acel weekend s-a schimbat și altceva.
Mama nu a mai privit fiecare vizită ca pe un test pe care trebuia să-l treacă. Simona a început să strângă după ea, să ceară în loc să poruncească și să ajute suficient cât să vadă, în sfârșit, câtă muncă se făcuse înainte fără ea.
Iar eu am înțeles că a-mi apăra mama nu înseamnă întotdeauna să vorbesc în locul ei.
Uneori este suficient să-i dai ocazia să spună singură „nu”.
Mușcatele au rămas acolo unde le plantase mama.