— S-a terminat peștele afumat, spuse soacra mea cu un calm desăvârșit, fără să se ridice din fotoliul meu preferat din răchită. — Salteaua pentru tine și Cătălin am scos-o deja pe verandă. Raluca are nevoie de un pat adevărat după drum, așa că astăzi ar fi mai bine să nu intrați în dormitor. Vouă vă va prinde bine aerul curat.
Venisem la casa de vacanță cu sacoșele pline de alimente, cu o dispoziție excelentă și cu naiva convingere că noi eram în continuare proprietarii și stăpânii acelui loc. Se pare că ultimul detaliu trebuia lămurit urgent.
— Ce nivel impresionant de servicii, am zâmbit eu politicos, lăsând sacoșele lângă verandă.
— Iar prosoapele de pe verandă ni le-ați împăturit în formă de lebede sau le-ați lăsat pur și simplu într-un teanc ordonat?
Soacra mea își îngustă ochii, neîncrezătoare, însă eu intrasem deja în curte.
Aveam patruzeci și șapte de ani și lucram ca scenograf-decorator la teatru. Casa aceasta o moștenisem de la mătușa mea, iar în ultimii ani investisem aici atât de mulți bani, timp și efort, încât aveam impresia că fiecare cui din pereți îmi recunoștea chipul. Cu o săptămână înainte îi dădusem soacrei cheia, rugând-o doar să ude plantele din seră. Cine și-ar fi imaginat că, în mâinile ei, o simplă stropitoare se va transforma imediat într-un sceptru regal?
Eu și Cătălin ne terminaserăm toate treburile cu o zi mai devreme și hotărâserăm să venim fără să anunțăm pe nimeni, ca să le facem o surpriză.
În cele din urmă, surpriza ne aștepta pe noi.
În curte se desfășura o adevărată vacanță all-inclusive. În foișor, la o masă încărcată cu bunătăți, stăteau verișoara lui Cătălin, Raluca, soțul ei și fiica lor adultă. Chiar atunci, soțul Ralucăi mânca cu mare plăcere ciuperci marinate din beciul meu. Mai departe, lângă grătar, se ocupau de foc niște rude mai îndepărtate — Tiberiu și Lidia.
Iar Eleonora Popescu, soacra mea, se mișca printre invitați asemenea unui fluture, îmbrăcată într-o rochie nouă de șifon.
— Sonia? Cătălin? Raluca rămase nemișcată, cu o bucată din roșia mea de casă înfiptă în furculiță. — Doamna Eleonora ne-a spus că ați stabilit totul dinainte! A zis că voi ne-ați rugat să nu ne formalizăm și să ne simțim ca acasă. Noi credeam că ajungeți abia mâine.
Eleonora Popescu încercă imediat să ne împingă, pe mine și pe soțul meu, spre straturile cu dovlecei.
— Cătălin, Sonia, de ce stați acolo ca niște străini? șuieră ea printre dinți. — Oamenii sunt în concediu! I-am invitat pe rude la festival. Dormitorul vostru i l-am dat Ralucăi și familiei ei, iar lui Tiberiu și Lidiei le-am oferit camera cu balcon. Sunteți proprietarii, ar trebui să înțelegeți situația!
Am lăsat să treacă o clipă și am privit-o cu o curiozitate sinceră.
— Desigur că înțelegem, doamnă Popescu, i-am răspuns cu blândețe.
Apoi am înclinat ușor capul.
— Un singur lucru nu-mi este clar: de ce, dacă tot ați împărțit camerele din casa mea, ați folosit atât de prost veranda? Ați fi putut instala acolo încă vreo zece persoane. Iar în seră puteați amenaja chiar și un camping.
Zâmbetul mi-a dispărut încet de pe chip.
— Casa îmi aparține, doamnă Popescu.
— Așa că, în clipa aceasta, încetați să mai hotărâți cine unde doarme și le explicați tuturor celor de față ce s-a întâmplat de fapt.
— Sonia are perfectă dreptate, interveni Cătălin, așezându-se lângă mine. — Sunt întru totul de partea ei.
În foișor, clinchetul tacâmurilor se opri brusc.
Tiberiu scăpă până și cleștele pentru cărbuni.
— Cum adică această casă îi aparține Soniei? întrebă Raluca, uluită. — Doamnă Eleonora, noi v-am transferat acum o lună șaizeci de mii de ruble pentru cazare! Ne-ați spus chiar dumneavoastră că, pentru rude, era un preț foarte avantajos.
Sprânceana mea dreaptă se ridică încet.
Mi-am mutat privirea spre rochia cea nouă de șifon a soacrei.
— Șaizeci de mii de ruble? am repetat eu. — Doamnă Popescu, impozitul pentru închirierea proprietății mele l-ați plătit cumva deja?
— Ni s-a promis și mâncare inclusă! izbucni soțul Ralucăi, împingând deoparte borcanul cu ciupercile mele marinate.
— Dar plimbarea cu vaporul? strigă Lidia de lângă grătar. — La ce oră începe mâine excursia noastră exclusivă cu căpitanul? Am plătit separat și pentru ea!
Chipul Eleonorei Popescu se albi mai repede decât rochia pe care o purta.
— A fost… a fost doar o taxă de organizare! izbucni ea, ridicând vocea. — Pentru cheltuieli gospodărești! Voi numărați mereu fiecare bănuț, iar eu am vrut doar să aranjez lucrurile cum trebuie!
— Minunat, am spus eu, îndoind câte un deget. — Dormitoarele au fost vândute. Ciupercile au fost incluse în prețul meselor. Soțul meu a fost transformat în căpitan personal. Mai rămâne un amănunt neînsemnat: să le dați oamenilor banii înapoi. Vacanța s-a încheiat.
Eleonora Popescu scoase un oftat teatral și își lipi palmele de piept.
Pentru ca scena să fie completă, mai lipseau doar cortina și un om care să ridice o pancartă cu „Aplauze”.
Între timp, rudele nu o mai priveau deloc nedumerite.
Acum erau furioase.
— Sonia, Cătălin, vă rugăm să ne iertați, spuse Raluca, ridicându-se încet de la masă. — Nu am știut nimic. Doamnă Eleonora, dacă banii nu se întorc imediat în contul meu, eu merg personal la poliție și depun plângere.
— Agenția dumneavoastră turistică de familie v-a vândut un serviciu care nu exista, le-am explicat eu liniștit.
— Aveți o oră să vă strângeți lucrurile. Iar toate problemele financiare le rezolvați, bineînțeles, direct cu doamna Popescu.
Când au înțeles cât de gravă era situația, invitații înșelați au început imediat să-și adune bagajele.
Soacra mea se plimba agitată prin curte cu telefonul la ureche, sunând la hoteluri și la pensiuni.
Rezultatul era previzibil.
Din cauza festivalului, toate locurile decente din oraș fuseseră rezervate cu mult timp înainte.
— Am găsit doar o bază de agrement în afara orașului… anunță Eleonora Popescu ceva mai târziu, cu o voce aproape funebră. — Mai sunt două căsuțe. Dar sunt foarte scumpe.
— Excelent! răbufni Raluca, închizând fermoarul genții de voiaj. — Noi luăm o căsuță, Tiberiu și Lidia o iau pe cealaltă. Iar dumneavoastră veniți cu noi și plătiți integral această minunată vacanță!
Sub privirile apăsătoare ale rudelor, Eleonora Popescu le transferă tuturor, chiar acolo, cei șaizeci de mii de ruble primiți.
După aceea își scoase propriile economii și achită diferența, care se dovedi a fi considerabilă.
Ea urma să doarmă pe o canapea extensibilă din sufrageria comună.
Până la căderea nopții, curtea noastră se goli în sfârșit.
Eu și Cătălin rămăseserăm singuri.
Am deschis ferestrele, am aerisit camerele, am strâns lenjeria străină și am pus așternuturi curate.
A doua zi am plecat spre faleză.
Cătălin urma să intre în tură pe un vapor de excursii. Tocmai mă pregăteam să merg să cumpăr o cafea, când lângă ponton apăru dintr-odată un grup foarte cunoscut.
Se pare că turneul agenției noastre turistice de familie încă nu se terminase.
Raluca, Tiberiu și o Eleonora Popescu vizibil slăbită se îndreptau hotărât spre pasarelă.
După expresia fețelor lor, era limpede că se așteptau ca rudele să fie lăsate să urce gratuit, „ca între ai casei”.
Cătălin trecu imediat la un ton oficial.
— Bună ziua. Vă rog să prezentați biletele.
— Ce bilete?! se răsti soacra mea și privi neliniștită spre coada de oameni. — Noi suntem de-ai voștri!
— Fără bilete, accesul la bord nu este permis, răspunse Cătălin calm. — Vaporul aparține companiei. Eu lucrez aici ca marinar și căpitan de serviciu, nu dețin un iaht personal. Casa de bilete este pe ponton.
— La casa de bilete?! izbucni Raluca, întorcându-se către Eleonora Popescu. — Ne-ați promis că vom fi oaspeți de onoare și că vom urca fără să plătim!
— Probabil că pachetul dumneavoastră VIP nu includea și tichete de îmbarcare, am observat eu încet. — Ce păcat.
Câțiva oameni din rând zâmbiră.
Eleonora Popescu se strânse sub privirile curioase ale celor din jur.
Fără să mai ridice capul, se îndreptă spre casierie și cumpără șase bilete.
În cele trei zile de festival, strălucitul ei plan de afaceri intrase într-un minus atât de adânc, încât despre profit nu mai putea fi vorba.
După aproximativ o săptămână, m-a sunat Raluca.
Și-a cerut din nou scuze pentru tot ce se întâmplase și m-a întrebat cu grijă dacă ar putea veni la casa de vacanță, măcar pentru o singură zi.
De data aceasta, au sosit cu totul altfel de oameni.
Erau tăcuți, extrem de politicoși și aveau portbagajul plin până la refuz cu alimente bune, aduse în schimbul tuturor lucrurilor pe care le mâncaseră la vizita anterioară.
În timpul zilei, bărbații au reparat singuri porțiunea de gard care se înclinase.
Seara am stat cu toții lângă grătar, am vorbit, am râs și ne-am amintit de cele întâmplate cu mult mai multă liniște.
Eleonora Popescu nu venise cu ei.
Cu o zi înainte, Cătălin îi dusese geanta pe care o uitase pe verandă și, cu aceeași ocazie, îi comunicase o regulă nouă.
De acum înainte putea organiza câte festivaluri de familie, întâlniri, tratamente, sejururi și excursii VIP dorea.
Dar numai în propriul ei apartament cu două camere.
Seara, după ce musafirii au plecat, m-am așezat în fotoliul meu moale de pe veranda închisă și mi-am turnat un pahar de vin rece.
Cu ani în urmă, probabil că aș fi pierdut ore întregi explicându-i Eleonorei Popescu de ce nu este normal să închiriezi casa altcuiva pe ascuns, fără acordul proprietarului.
Aș fi încercat să găsesc cuvintele potrivite.
I-aș fi vorbit despre limite personale.
I-aș fi explicat că nu poți trata proprietatea altuia ca și cum ar fi a ta și că un asemenea gest este, ca să spunem delicat, lipsit de bun-simț.
Dar, odată cu vârsta, am înțeles un lucru surprinzător de simplu.
Pentru unii adulți, expresia „nu este frumos” are cam același efect ca un ceai de mușețel asupra unui picior rupt.
În schimb, responsabilitatea financiară produce aproape instantaneu un efect terapeutic.
Experiența mi-a demonstrat că este foarte ușor să fii generos pe banii altcuiva.
Această generozitate dispare însă în clipa în care nota de plată trebuie achitată din propriul buzunar.