Nimeni nu s-a mișcat.
— Ce faci? a șoptit Andrei.
— Îndrept o greșeală veche.
— Ce greșeală?
— Am crezut prea mult timp că iubirea înseamnă să fii suportată.
Maria l-a privit.
— După aceea mi-am imaginat că iubirea înseamnă să fii întreținută.
A urmat o pauză grea.
— Dar am înțeles că iubirea începe, înainte de toate, cu respect.
Andrei a pălit.
— Pentru o singură glumă distrugi familia?
Maria a clătinat din cap.
— Nu.
Vocea îi era liniștită.
— O singură glumă nu a distrus nimic. Doar a aprins lumina.
Nimeni nu mai știa ce să spună.
După câteva minute, bărbații au început să plece.
Cătălin s-a oprit în dreptul ușii.
— Maria…
Ea s-a uitat la el.
— Îmi pare rău că am râs atunci.
Maria a încuviințat.
— Important este ca data viitoare să nu râzi când este umilit altcineva.
Cătălin și-a plecat ochii.
Sorin a fost ultimul care a ieșit.
— Mult noroc.
— Mulțumesc.
— Și felicitări pentru apartament.
Maria a zâmbit.
— Cred că norocul îmi va trebui pentru altceva, nu pentru apartament.
Sorin a înțeles.
— Atunci îți doresc pur și simplu noroc.
Când ușa s-a închis, Andrei a rămas mult timp la masă.
Apoi a întrebat:
— Nu mă mai iubești deloc?
Maria s-a așezat în fața lui.
Cândva își dorise nespus să audă întrebarea aceea.
Acum venea prea târziu.
— Te-am iubit foarte mult timp.
— Atunci rămâi.
Maria a clătinat din cap.
— Să iubești pe cineva și să alegi să trăiești în continuare lângă el nu sunt același lucru.
— O să mă schimb.
— Poate.
— Vorbesc serios.
— Și eu.
În noaptea aceea, Maria a dormit pentru prima dată în apartamentul ei.
Bucătăria încă nu era amenajată cum trebuie.
În dormitor avea doar o saltea.
La ferestre nu existau perdele.
A stat pe podea și a mâncat pizza direct din cutie. Și, fără să știe de ce, s-a simțit mai bogată decât fusese vreodată.
După câteva săptămâni, copiii s-au mutat la ea.
La început, Andrei s-a înfuriat.
Apoi a încercat să o intimideze.
După aceea și-a cerut scuze.
Apoi s-a enervat din nou.
Iar, în cele din urmă, după mulți ani, a început să-i vorbească normal.
Probabil pentru că nu mai putea să se poarte cu ea de sus.
Au stabilit cum vor avea grijă de copii.
Au învățat să discute fără țipete.
Cu timpul, au reușit chiar să bea liniștiți o cafea împreună atunci când își predau băiatul după sfârșitul săptămânii.
Într-o zi, Andrei i-a spus pe neașteptate:
— Știi, mult timp am fost convins că eu întrețin familia.
Maria a tăcut.
— Acum îmi dau seama că, de fapt, cumpăram dreptul de a nu observ nimic.
Ea l-a privit.
— Bine că ai înțeles.
— Este prea târziu?
Maria a zâmbit.
— Pentru noi, da.
Andrei a încuviințat.
Pentru prima dată, nu a încercat să o contrazică.
A trecut aproape un an.
Într-o seară, Maria se întorcea de la serviciu.
Le cumpărase copiilor o plăcintă.
A urcat până la apartament.
Fiica ei își făcea temele, iar băiatul construia ceva din piese colorate.
În casă mirosea a mere și scorțișoară.
Maria s-a apropiat de fereastră.
În parcare se afla Toyota ei cea veche.
Pe masa din bucătărie erau cheile apartamentului.
Cheile ei.
Pe frigider era prinsă o fotografie cu cei doi copii.
Și-a amintit brusc de acea sâmbătă seară.
„Plătește singură pentru tine. Eu nici măcar nu te-am invitat.”
Maria a zâmbit.
De atunci chiar învățase să plătească singură.
Pentru mașină.
Pentru apartament.
Pentru vacanță.
Pentru propriile greșeli.
Dar a înțeles că lucrul cel mai scump nu putea fi cumpărat cu niciun salariu.
Dreptul de a-ți alege singur viața.
Nu trebuia decât să ți-l iei înapoi.
Fiica ei a apărut în ușa camerei.
— Mamă, de ce zâmbești?
Maria s-a întors spre ea.
— Mi-am amintit o glumă veche.
— Era amuzantă?
Maria și-a privit copiii, casa și luminile care se aprindeau dincolo de geam.
— Acum este.
S-a apropiat de fereastră și a început să numere felinarele.
Unu.
Doi.
Trei.
În copilărie, tatăl ei îi spusese că, dacă ajungi să numeri până la o sută, poți să-ți pui o dorință.
Maria a ajuns la nouăzeci și nouă.
Apoi s-a oprit.
Și a înțeles, în sfârșit, că nu mai avea ce să-și dorească.
Dorința pe care o așteptase ani întregi de la ceilalți și-o împlinise singură.