— E cam înghesuit aici. Pentru patru persoane ajunge, poate, dar dacă vin musafiri, unde îi mai culci?
Rodica a pășit încet pe verandă, și-a trecut degetul peste pervaz, apoi l-a privit atent, verificând dacă rămăsese vreun fir de praf. Pe degetul inelar îi strălucea un inel greu de aur, împodobit cu o piatră închisă la culoare.
— Rodica, este o casă închiriată, a spus Elena, punând pe masă un castron mare cu supă rece. Am luat-o exact așa cum am găsit-o.
— Închiriată, a repetat soacra cu nemulțumire. La banii aceștia puteați găsi ceva mai spațios. Ați vrut să faceți economie?
Venise, chipurile, „pentru o zi, să-și vadă nepotul”, însă se afla deja acolo de trei zile. Dormea în camera lui Matei, fiul Elenei, iar băiatul de șapte ani fusese mutat pe un pat pliant, într-o încăpere de trecere.
Daniel, soțul Elenei, stătea tot timpul pe verandă și se prefăcea ocupat cu o undiță nouă. O cumpărase cu o săptămână înainte, dar încă nu-i scosese aproape deloc folia de magazin.
— Daniel, cât mai ai de gând să stai cu bățul acela? a strigat mama lui. A venit mama ta, iar pentru tine undița e mai importantă!
— Imediat, mamă, a răspuns el, fără să se ridice însă.
Elena nu a comentat nimic. A început să toarne supa în farfurii. Închiriase casa pentru prima dată cu șase ani în urmă. Terenul avea cincisprezece ari, o căsuță modestă, o verandă, o baie de vară și câțiva meri bătrâni.
Proprietara, tanti Viorica, îi cerea o sumă destul de mică, fiindcă știa prea bine că Elena nu avea să lase locul în paragină. De-a lungul anilor, femeia vopsise singură gardul, smulsese buruienile, întărise scândurile slăbite și reparase tot ce începuse să se strice.
Casa ajunsese, într-un fel, aproape a ei. Acolo rămăseseră multă muncă, energie și nenumărate weekenduri.
Și chiria era plătită mai ales de Elena: patruzeci de mii de ruble pentru tot sezonul, din salariul ei de contabilă. Daniel spusese că va contribui și el, dar „când o să poată” se întâmpla, dintr-un motiv sau altul, extrem de rar.
— Și Andrei când vine aici? a întrebat Rodica, așezându-se în capul mesei înainte ca Elena să apuce să-și ocupe locul. Daniel mi-a spus că Simona se gândește să-l trimită pe băiat la tatăl lui pentru toată vara.
Elena a rămas cu polonicul în aer.
Andrei era fiul lui Daniel din prima căsătorie. Avea zece ani. Elena îl întâlnise de câteva ori și îl știa drept un copil liniștit și bine-crescut.
— Încă nu am hotărât nimic definitiv, a răspuns ea.
— Ce mai e de hotărât? Rodica a lovit masa cu palma. E sângele nostru, înainte de toate! Tatăl trebuie să țină legătura cu fiul lui. Sau copilul altuia a început să te deranjeze?
— Andrei nu mă deranjează. Vorbesc despre spațiu. Avem o singură cameră pentru copii și un pat pliant.
— Atunci vă înghesuiți!
În clipa aceea, Daniel a apărut în sfârșit pe verandă. S-a așezat fără un cuvânt și și-a fixat privirea în farfurie. Undița cea nouă fusese sprijinită lângă perete cu o grijă exagerată, de parcă se temea să nu-i apară vreo zgârietură.
Seara, după ce Rodica a plecat cu trenul, Daniel a început discuția. Din tonul lui, Elena a înțeles imediat că urma să audă o cerere prezentată ca și cum decizia fusese deja luată.
— Elena, te rog, nu te enerva din prima. Am vorbit cu mama… și cu Simona.
— Și?
— În principiu, îl luăm pe Andrei pentru vară. Ne-am înțeles. Numai că situația Simonei este destul de grea. E singură cu trei copii. Mai are doi băieți din căsnicia cu Gabriel. Au cinci și șapte ani.
— Continuă.
— Mama a venit cu o idee… De ce să stea copiii toată vara în oraș și să se sufoce de căldură? Poate îi aducem pe toți trei aici. Au aer curat, râu, natură. Simona s-ar mai odihni și ea puțin.
Elena a lăsat prosopul pe masă.
— Daniel, cei doi băieți sunt copiii Simonei din a doua căsătorie. Ce legătură avem noi cu ei?
— Sunt frații lui Andrei… Deci, într-un fel, tot rude.
— Gabriel ce le este?
— Tată.
— Exact. Sunt fiii lui Gabriel. Au și mamă, și tată. De ce ar trebui să petreacă toată vara în casa pentru care eu plătesc chiria?
Daniel a început să se agite.
— Elena, de ce transformi imediat totul într-o problemă de bani? Sunt copii. Mama a mai spus că și lui Matei i-ar prinde bine să aibă companie. E mereu singur aici.
Apoi soțul ei a ajuns la argumentul pe care, fără îndoială, Rodica îl pregătise dinainte.
— Apropo de Matei… Mama s-a gândit să-l trimitem pentru două săptămâni la mama ta. În felul acesta, camera ar rămâne liberă pentru Andrei. Până la urmă, vine în vizită și nu e frumos să doarmă pe un pat pliant.
Elena și-a privit soțul câteva secunde fără să spună nimic.
Matei era fiul ei din prima căsătorie. Avea șapte ani și își petrecea aproape fiecare vară acolo încă de când se născuse. Cunoștea fiecare măr din livadă și putea arăta locul fiecărui copac chiar și cu ochii închiși.
Iar acum copilul ei trebuia trimis la bunică, departe de locul lui, pentru ca patul să-i fie oferit unor copii veniți în vizită.
— Deci Matei pleacă la mama mea, a rostit Elena rar. Iar în locul lui se mută aici trei copii. Acesta este planul Rodicăi?
— De ce răstălmăcești totul? Nu sunt chiar niște străini. Și, în plus, mama este adultă, știe mai bine…
— Ce anume știe mai bine?
Daniel nu i-a răspuns.
Elena își amintea perfect ziua nunții. Rodica crezuse că viitoarea noră nu o aude și îi spusese unei rude: „Divorțată și pe deasupra cu copil după ea”.
„Copilul după ea” era Matei.
În schimb, Andrei fusese mereu „băiatul nostru”, „sângele nostru”, „fiul lui Daniel”. Matei rămăsese doar „copilul ei”.
A doua zi, soacra a apărut din nou la casa de vacanță. De data aceasta adusese pungi, borcane cu murături și recipiente de plastic.
— V-am adus mâncare, a anunțat ea, după care a început imediat să mute lucrurile din bucătărie ca să-și așeze propriile provizii. Dacă vom fi mai mulți, trebuie să ne pregătim din timp. Daniel mi-a spus că ați stabilit totul?
— Noi nu am stabilit nimic, a răspuns Elena calm.
— Cum adică? Rodica s-a întors brusc spre ea. Ai înnebunit? Dacă a spus soțul tău, înseamnă că s-a hotărât! Simona își pregătește copiii, biletele sunt deja cumpărate!
— Ce bilete? Până la stațiune, trenul costă doar câteva sute.
— Nu te lega de cuvinte! Soacra și-a ridicat glasul. Doar vrea toată lumea să-ți fie bine! O să petreceți vara împreună, ca o adevărată familie!
— Ce familie, mai exact, Rodica? Simona trăiește cu Gabriel. Au doi copii împreună. Aceea este familia lor.
— Nu începe să faci pe deșteapta! a izbucnit femeia, fluturându-și mâinile, iar piatra din inel a prins lumina soarelui. A ajuns contabila să ne țină lecții! Andrei este fiul lui Daniel. Dacă tatăl își ia fiul, e normal să-i primească și frații. Așa se face omenește!
— Andrei poate veni, fără discuție, a spus Elena. Cei doi copii ai lui Gabriel, nu.
Daniel stătea în prag și privea cu mare atenție tocul ușii. Bărbatul care cu o zi înainte își petrecuse ore întregi meșterind la undiță părea acum că nimerise acolo din întâmplare.
— De ce te-ai fixat pe Gabriel? Rodica își pierduse cu totul răbdarea. Faci economie pe seama copiilor? Îți pare rău pentru încă două farfurii? Îi luăm și pe ei pentru vară, ce atâta discuție?! Uite ce fel de om ești! Ești gata să-l alungi pe propriul Matei numai ca să nu primești alți copii!
Elena a așezat ceașca pe masă cu grijă.
— Pe Matei al meu, a spus ea apăsat, chiar voi ați propus să-l trimiteți de aici. Nu eu.
În cameră s-a lăsat o tăcere grea.
Elena s-a ridicat, a mers la comodă și a scos un dosar gros cu documente. Apoi s-a întors, și-a pus telefonul în față și a deschis calculatorul.
— Bine, Rodica. Dacă tot vorbim despre familie și responsabilități, hai să facem niște calcule.
— Ce să mai calculezi? Soacra a devenit brusc atentă.
— Legea îi obligă pe părinți să-și întrețină copiii minori. Pe copiii lor. Andrei este fiul lui Daniel, așadar Daniel este responsabil pentru el. Sunt de acord să vină aici. Nu am nimic împotrivă.
— În sfârșit ai înțeles!
— Acum, despre băieții lui Gabriel. Au cinci și șapte ani. De ei trebuie să se ocupe Simona și Gabriel. Nu eu. Nici măcar Daniel. Cei doi au și mamă, și tată, iar amândoi sunt adulți și perfect capabili să muncească.
— Vor sta doar în vizită!
— Trei luni nu mai înseamnă chiar o simplă vizită. Să calculăm. Chiria casei pentru întreg sezonul este de patruzeci de mii de ruble și o plătesc eu. Mâncarea pentru doi adulți și doi copii ajunge la aproximativ cincizeci de mii pe lună. Dacă mai adăugăm trei copii, cheltuielile cresc cu aproximativ treizeci și cinci de mii în fiecare lună. Pentru trei luni, asta înseamnă încă o sută cinci mii.
Rodica a tăcut.
— Cine va plăti suma aceasta? Va trimite Simona bani? Va contribui Gabriel la întreținerea propriilor fii?
— Sunteți doar oameni din aceeași familie…
— Gabriel este tatăl lor. Poate să-i aducă singur aici. Iar Simona poate să se odihnească acasă sau să plece împreună cu soțul și copiii ei.
— Cum îndrăznești să vorbești așa? Rodica s-a ridicat brusc. Eu sunt mama lui! Eu l-am crescut pe Daniel și l-am ajutat să ajungă om! Iar tu stai să numeri fiecare bănuț!
— Bineînțeles că număr, a încuviințat Elena. Asta este meseria mea. Și văd foarte clar că vreți să deschideți, pe banii și pe munca mea, un pension de vară gratuit pentru copiii Simonei. În același timp, pe Matei, care vine aici în fiecare vară de șase ani, vreți să-l trimiteți la bunică fiindcă, aparent, încurcă.
Elena a deschis dosarul și a scos contractul.
— Iar acesta este contractul de închiriere. Pe el apare un singur nume: al meu. Eu sunt chiriașa. Daniel nu figurează nicăieri. Prin urmare, eu decid cine locuiește pe acest teren.
Rodica și-a întins mâna spre document, dar s-a oprit înainte să-l atingă. Degetele cu inelul greu au coborât încet.
— Daniel! s-a întors ea către fiul său. Auzi cum îmi vorbește soția ta? Spune-i ceva!
Daniel s-a uitat la mama lui, apoi la Elena. După aceea și-a coborât privirea spre calculator și, în cele din urmă, spre contract, unde într-adevăr era trecut un singur nume.
— Mamă… a început el nesigur. Dar de ce nu m-a sunat Simona nici măcar o dată? De ce vorbește mereu prin tine?
— Daniel!
— Și, sincer, de ce ar trebui copiii Simonei să stea toată vara aici pe cheltuiala Elenei? Iar pe Matei de ce să-l trimitem? El vine aici în fiecare vară. Nu este corect, mamă.
Rodica a rămas cu gura întredeschisă, fără să găsească imediat un răspuns.
Daniel s-a ridicat, a mers la masă și a început, spre surprinderea tuturor, să pună borcanele mamei înapoi în pungi. Le strângea repede, de parcă încerca să recupereze în câteva minute toți anii în care nu avusese curajul să se implice.
— Pe Andrei îl luăm, a spus el fără să-și privească mama. Așa cum am stabilit. Dar numai pe el. În privința băieților Simonei și ai lui Gabriel, să se descurce părinții lor. Sunt fiii lor.
Soacra a apucat geanta cu un gest brusc.
Inelul masiv nu mai părea acum semnul unei autorități de necontestat. Era doar o bijuterie de aur, cu o piatră întunecată.
— Gata! Nu mai calc niciodată aici! a aruncat Rodica, ajunsă deja lângă ușă.
— Trenul pleacă la cinci și patruzeci, i-a amintit Elena liniștită. Încercați să nu-l pierdeți.
Elena a aflat continuarea după aproximativ două săptămâni, de la tanti Viorica. Proprietara casei era prietenă cu o femeie care locuia în apropierea Simonei și avea o mică proprietate la câteva străzi distanță.
Se pare că Simona fusese convinsă că toți cei trei copii urmau să fie luați pentru vară.
Îi spusese deja lui Gabriel că băieții vor fi cazați la casa de vacanță, iar ei doi ar putea pleca singuri la mare.
Când planul s-a prăbușit, Gabriel a înțeles, în sfârșit, că soția lui intenționa să-i lase pe cei doi fii ai lui timp de trei luni în grija unor oameni aproape străini, fără să cheltuiască ea sau el vreun ban.
În familie a urmat o discuție serioasă.
Până la urmă au plecat la mare cu toții, împreună cu copiii.
Rodica s-a supărat cumplit. Îl suna des pe Daniel, se plângea de noră și o numea pe Elena „șarpe”, însă fiul ei încheia rapid asemenea conversații.
Andrei a venit la începutul lui iulie.
A împărțit camera copiilor cu Matei. Pentru asta, Elena a cumpărat încă un pat adevărat. După numai o săptămână, cei doi băieți deveniseră nedespărțiți: se plimbau cu bicicletele prin împrejurimi, mergeau la râu și prindeau mormoloci într-un borcan de sticlă.
Și Daniel s-a schimbat.
A început să meargă singur după cumpărături, fără să mai aștepte să-i amintească cineva. În august, a plătit integral următoarea tranșă pentru casă, folosindu-și cardul bancar.
Într-o sâmbătă, Elena a terminat de spălat podelele verandei, a stors bine cârpa și a pus găleata sub banca veche de lemn.
Contractul de închiriere l-a așezat din nou în dosar.
Apoi a pus dosarul în sertarul de jos al comodei și, de data aceasta, a încuiat sertarul.
Nu se știe niciodată cine mai poate avea chef să fie generos pe banii ei și să înceapă să numere farfuriile altora.