— Nu-mi vine să cred, a spus el zâmbind. Îi spuneam soției mele că sigur sunteți dumneavoastră, dar nu eram convins. Doamne… trebuie să fi trecut mai mult de patruzeci de ani.
Am clipit de câteva ori.
— Îmi pare rău… ne cunoaștem?
A râs ușor și și-a spus numele.
Sorin.
Numele îmi trezea ceva foarte îndepărtat, dar amintirea era prea slabă ca să o pot prinde.
A dat din cap, de parcă se așteptase să nu-l recunosc.
Apoi s-a uitat din nou către nepoții mei.
— Am venit să vă salut, a spus el calm. Și, dacă nu vă deranjează, aș vrea să le spun ceva acestor tineri.
Nimeni nu a răspuns.
În jurul nostru s-a așternut o tăcere ciudată.
Sorin și-a sprijinit pentru o clipă mâinile în șolduri, s-a uitat către mare și a rămas câteva secunde pe gânduri, ca și cum și-ar fi ales cu atenție cuvintele.
Apoi a inspirat adânc.
— Când aveam cincisprezece ani, a început el, eram un băiat extrem de slab. Numai mâini și picioare. Urechile mele păreau mai mari decât capul, iar fața îmi era acoperită de coșuri care, în mintea mea, se vedeau de la celălalt capăt al orașului. Uram să-mi dau tricoul jos în public. Uram cu adevărat.
S-a oprit pentru o clipă.
— Într-o vară, la ștrandul municipal, un grup de băieți mai mari a început să râdă de mine. O făceau intenționat, cu voce tare, ca să audă toată lumea.
Apoi s-a uitat la mine și a zâmbit din nou.
— Bunica voastră era acolo. Trebuie să fi avut douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani. Era tânără, frumoasă și părea foarte sigură pe ea. A auzit ce-mi spuneau și a venit direct la ei, fără să ezite. I-a privit în ochi și i-a întrebat dacă umilirea altor oameni era singurul lucru la care se pricepeau.
Radu a scăpat un pufnet de râs, dar s-a oprit imediat.
Sorin a continuat:
— Unul dintre băieți a încercat să facă haz și s-a prefăcut că nu era nimic grav. Atunci bunica voastră i-a spus: „Oamenii amuzanți îi fac pe ceilalți să râdă. Oamenii cruzi nu știu decât să facă zgomot.” Nu am uitat niciodată acea propoziție.
În clipa aceea, amintirea s-a întors.
Nu mi-am amintit întâi fața lui.
Mi-am amintit ziua.
Ștrandul public de lângă cartierul în care crescusem.
Un adolescent înalt și foarte slab, încremenit lângă bazinul adânc, în timp ce trei băieți gălăgioși se purtau de parcă Dumnezeu însuși le încredințase dreptul de a hotărî cum trebuiau să arate trupurile altor oameni.
Mi-am amintit cât de furioasă fusesem.
Nu mă considerasem o eroină.
Pur și simplu mă enervasem.
— Doamne… am șoptit. Tu erai?
A încuviințat.
— Eu eram.
Între timp, soția lui venise lângă noi. Zâmbea atât de cald, de parcă ne-am fi cunoscut de o viață.
— A povestit întâmplarea asta de sute de ori în timpul căsniciei noastre, a spus ea amuzată. Și nu exagerez deloc.
Sorin s-a întors către nepoții mei.
— Poate că nici nu vă dați seama, le-a spus pe un ton liniștit, dar bunica voastră mi-a schimbat viața în ziua aceea. Ani întregi îmi fusese rușine de trupul meu. Credeam că trebuie să mă ascund. Apoi a apărut ea și, cu o singură propoziție, mi-a arătat că nu aveam niciun motiv să-mi cer scuze pentru felul în care eram. Un singur moment. O singură frază. Și am purtat puterea ei cu mine toată viața.
Tăcerea din jurul nostru avea acum o altă greutate.
Mara și-a coborât privirea.
Ilinca a înghițit cu greu.
Radu studia nisipul de sub tălpi ca și cum acolo s-ar fi aflat răspunsul la toate întrebările lumii.
Sorin s-a întors iar către mine.
— M-ați învățat ceva important, a spus încet. Că, de cele mai multe ori, cel care ar trebui să se rușineze este omul care își bate joc de altcineva. Nu cel care are curajul să fie el însuși.
Am simțit cum ceva mi se strânge dureros în piept.
Mi-am apăsat buzele una de alta ca să nu plâng.
— Vă mulțumesc, a spus el simplu.
Apoi s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptasem.
Și-a deschis brațele și m-a îmbrățișat cu putere.
I-am răspuns cu aceeași sinceritate.
Când ne-am desprins, soția lui m-a atins ușor pe braț.
— Apropo, a spus ea zâmbind, arătați minunat.
Am izbucnit în râs, deși ochii deja mă usturau din cauza lacrimilor.
— Acum chiar nu-mi mai lăsați altă variantă decât să vă îndrăgesc pe amândoi, le-am răspuns.
După ce s-au întors la locul lor de pe plajă, peste familia noastră s-a așternut o tăcere stânjenitoare.
Nimeni nu știa ce să spună.
Mihai și-a dres glasul.
Dar nu eram pregătită să-i ascult scuzele întârziate sau explicațiile.
Cel puțin nu atunci.
Am spus doar:
— Mă duc să înot.
Și m-am dus.
Apa era plăcut de rece, luminată de soare, iar valurile mici se rostogoleau leneș către țărm.
Am trecut printr-unul dintre ele, am ieșit la suprafață și am început să râd.
Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva comic.
Râdeam pentru că, după multă vreme, mă simțeam din nou cu adevărat vie.
M-am lăsat pentru câteva clipe pe spate și am permis apei sărate să mă poarte.
Nu trebuia să lupt.
Trebuia doar să nu mă mai împotrivesc.
Când m-am întors la mal, atmosfera se schimbase complet.
Nepoții erau neobișnuit de tăcuți.
Ioana mi-a întins prosopul fără să spună nimic și fără să reușească să mă privească în ochi.