Milionarul concediase treizeci și șapte de bone… până când o simplă femeie de serviciu a reușit ceea ce nimeni nu mai credea posibil

Mă numesc Andrei Popescu, am treizeci și șase de ani, iar în urmă cu puțin peste un an mi-am pierdut soția, Elena. O formă agresivă de cancer a răpit-o în doar șase luni. Din ziua aceea, viața mea și existența celor șase fiice ale mele s-au transformat într-un haos pe care nici măcar banii nu au reușit să-l îndrepte.

Sunt fondatorul unei companii de tehnologie, Mantec, evaluată la peste un miliard de reali. Din afară, pare că nu-mi lipsește nimic: o vilă uriașă într-un cartier exclusivist, mașini scumpe și o avere suficientă pentru mai multe generații. Numai că, atunci când sufletul rămâne gol, camerele nesfârșite și cifrele din conturi nu fac decât să amplifice ecoul acelei lipse. În ultimele două săptămâni, pragul casei mele fusese trecut de treizeci și șapte de bone.

Unele plecaseră plângând, altele juraseră că nu se vor mai întoarce nici dacă li s-ar oferi toată bogăția orașului. Agențiile de recrutare ajunseseră să ne treacă familia pe o listă neoficială a cazurilor imposibile. Toți spuneau că nimeni nu ne mai poate ajuta. Și nu puteam să dau vina nici pe mine, nici pe fete. Totul pornea de la rana lăsată de moartea Elenei. Nu se închidea. Din contră, părea să doară tot mai tare, transformând liniștea fiecărei încăperi într-un strigăt fără glas.

Cândva, casa noastră era plină de râsete, cântece și miros de pâine făcută în casă. Acum mirosea a vopsea proaspătă, a jucării stricate și a lacrimi ținute prea mult timp înăuntru. Iar fiicele mele… Doamne, fetițele mele. Mara, cea mai mare, avea doisprezece ani și o minte ascuțită cum rar întâlnisem la un copil. Își conducea surorile mai mici ca pe un mic detașament aflat într-un război împotriva întregii lumi.

În ziua înmormântării mamei sale, Mara mă privise drept în ochi și spusese:

— Nicio femeie nu-i va lua vreodată locul, tată. Nimeni.

De atunci, fiecare bonă nouă devenea, în ochii ei, un dușman care trebuia alungat din casă. După Mara veneau gemenele de șase ani, Daria și Diana. Două copile care zâmbeau mai ales atunci când pregăteau următoarea poznă. Ascundeau insecte de plastic în pantofi, ungeau clanțele cu lipici și îndesau mâncarea în sertarele mobilei.

Când puneau la cale o nouă farsă, râsul lor îmi suna uneori ca o apărare împotriva durerii pe care încă nu știau să o exprime altfel. Ioana, în vârstă de zece ani, ducea propria luptă. După moartea Elenei, începuse să-și smulgă părul cu pumnii. Pe scalp i se vedeau zone lipsite de păr, urme ale unei neliniști pe care nici cei mai scumpi psihologi nu reușiseră să o domolească. Iulia, de nouă ani, suferea de atacuri de panică, mai ales în timpul nopții.

Uneori, în toiul nopții, o auzeam strigând numele mamei din celălalt capăt al coridorului. Eu rămâneam nemișcat în fața ușii ei, fără să știu ce aș putea face ca să-i alin suferința. Sofia, care avea opt ani, începuse din nou să ude patul. Nu din lene și nici din neatenție, ci din cauza fricii și a regresului emoțional pe care mintea ei de copil nu-l putea controla încă. Iar cea mai mică era Ilinca, de numai trei ani. După moartea mamei, aproape că încetase să mai vorbească. Uneori rostea unul sau două cuvinte și mânca normal doar când era pe punctul de a adormi.

În acea zi stăteam la fereastră și priveam cum o altă bonă fugea din casa noastră. Uniforma îi era ruptă, iar părul căpătase în mod inexplicabil o nuanță verzuie — ultima ispravă crudă a gemenelor. Atunci am simțit cum mă cuprind, în același timp, rușinea și disperarea. Treizeci și șapte de persoane în două săptămâni. Treizeci și șapte de femei care, înainte să plece, îmi spuseseră aproape același lucru: copiii aceștia nu aveau nevoie de disciplină. Aveau nevoie de o mamă. Iar eu nu le-o puteam aduce înapoi.

Asistentul meu personal, Mihai, m-a sunat exact în timp ce urmăream taxiul care se îndepărta.

— Domnule Popescu, nu mai avem nicio agenție la care să apelăm. Și ultimele ne-au trecut familia pe lista cazurilor de care nu vrea nimeni să se ocupe.

— Așadar, soluțiile profesionale s-au terminat, am răspuns obosit.

— Există totuși o posibilitate, domnule.

Pentru început, puteam angaja măcar o femeie de serviciu. Cineva care să țină casa în ordine până găseam o altă soluție. Am oftat greu. În clipa aceea, chiar și puțină ordine mi se părea un miracol.

— Faceți asta. Găsiți pe oricine acceptă să vină aici.

La câțiva kilometri de vila mea, o tânără pe nume Ana Olteanu s-a trezit la cinci și jumătate dimineața. Avea douăzeci și cinci de ani, însă pe chipul ei se așezase deja oboseala permanentă a unui om care muncește pentru doi și visează pentru zece. Tatăl ei fusese zidar și ieșise de curând la pensie.

Mama ei pregătea și vindea dulciuri făcute în casă. De la optsprezece ani, Ana făcea curățenie în locuințele altora pentru a-și plăti cursurile de seară la psihologia copilului. În dimineața aceea se pregătea să meargă la locul ei obișnuit de muncă, schimbând mai multe mijloace de transport, când telefonul primit de la agenția cu care mai colabora i-a schimbat planurile.

— Ana, avem o solicitare urgentă.

— Despre ce este vorba?

— O vilă dintr-un cartier foarte scump. Plata este dublă față de cât primești de obicei. Clientul are nevoie de cineva chiar astăzi.

Ana privi spre facturile neachitate de pe masă.

— Dublă? întrebă ea, nevenindu-i să creadă.

— Exact.

— Trimiteți-mi adresa. Ajung în cel mult două ore.

Nu știa încă faptul că nu se îndrepta doar spre casa unui om bogat. Urma să pășească într-un loc îmbibat de doliu și să înfrunte furia a șase fete care, după moartea mamei lor, declaraseră război întregii lumi.

Două ore mai târziu, taxiul opri în fața porților înalte de fier ale vilei familiei Popescu.

Ana coborî purtând o bluză albă simplă și blugi uzați. Pe umăr avea un rucsac vechi, părul creț îi era strâns în grabă într-un coc neglijent, iar ochii ei întunecați cercetau cu atenție locul. Cel mai important lucru era însă altul: în privirea ei nu se vedea nici urmă de teamă.

De la fereastra etajului superior, șase perechi de ochi o urmăreau.

— Încă o victimă, spuse Mara cu răceală.

Gemenele chicotiră încet.

— Să vedem cât rezistă și asta.

Când noua angajată trecu pragul, am primit-o în biroul meu. Voiam să-i explic imediat ce se întâmpla, însă nu reușeam să găsesc începutul potrivit.

— Casa are nevoie de o curățenie serioasă, am spus în cele din urmă. Iar fetele trec printr-o perioadă foarte dificilă.

Ana mă privi fără să clipească.

— Domnul Mihai mi-a spus că am fost chemată doar pentru curățenie. Nu trebuie să mă ocup de copii.

— Așa este. Nimic mai mult.

Gid bul
43