— Da. Deși i-am spus clar că nu accept.
— Ce relație există între dumneavoastră?
— Este sora soțului meu.
— A existat vreo înțelegere prealabilă?
— Nu. Dimpotrivă, am repetat de mai multe ori că nu pot.
— Aveți dovezi?
— Mesaje și înregistrări ale convorbirilor telefonice.
Polițistul încuviință, apoi formă numărul Oanei.
Andreea auzea doar întrebările lui, rostite calm și fără grabă. Vocea femeii de la celălalt capăt se auzi întâi surprinsă, apoi tot mai ridicată, până când se transformă într-un țipăt furios.
La aproximativ douăzeci de minute după apel, Oana năvăli în apartament. Avea părul răvășit, obrajii aprinși și respira greu.
— Ce ai făcut?! urlă ea, îndreptându-se spre Andreea. Ai chemat Protecția Copilului împotriva mea?
— Am anunțat că o mamă și-a lăsat cei doi copii la o persoană care nu acceptase să îi supravegheze.
— Cum adică fără supraveghere? I-am lăsat la tine!
— Eu am refuzat. De mai multe ori. Tu ai plecat oricum.
— Și ce contează? strigă Oana. Erai acolo! Cum ai putut să faci așa ceva?
Polițistul tuși demonstrativ.
— Doamnă, trebuie să dați o declarație scrisă. Faptul că ați lăsat doi copii minori fără o supraveghere stabilită de comun acord a fost consemnat. Din fericire, nu au pățit nimic. Situația putea însă avea un alt deznodământ.
— Erau la o rudă! spuse Oana, arătând spre Andreea.
— O rudă nu devine automat bonă, interveni funcționara. Doamna v-a refuzat în mod clar. Dumneavoastră ați ignorat refuzul și ați plecat.
— Eu nu mi-am abandonat copiii! Eu doar…
Ușa de la intrare se deschise brusc.
Radu și Doina intrară aproape în același timp. Amândoi erau palizi și vizibil tulburați.
— Ce se petrece aici? întrebă Radu, privind pe rând funcționarii, copiii și sora care plângea. Andreea?
— Soția ta a chemat Protecția Copilului și poliția! țipă Oana. Este nebună! Eu doar am adus copiii aici!
— În ciuda refuzului ei, preciză polițistul. Acest lucru este confirmat.
Radu se uită la soție, apoi la sora și la mama lui. După o scurtă tăcere, își întoarse din nou privirea spre Andreea.
— M-ai avertizat, spuse el încet.
— Da.
— M-ai avertizat și pe mine.
— De mai multe ori.
Doina încercă să intervină, însă fiul ridică palma.
— Mamă, așteaptă.
— Radu! izbucni Oana printre suspine. O să stai acolo fără să faci nimic? Fă ceva!
— Ce anume vrei să fac? o întrebă el. Andreea ți-a spus că nu poate. Tu ai lăsat copiii oricum, ai jignit-o și ai plecat. Mama i-a vorbit ca unei servitoare. Iar eu am refuzat să mă implic. Acum ce aștepți de la mine?
— Dar este soția ta!
— Exact, răspunse Radu. Soția mea. Nu bona ta gratuită.
Doina trase aer în piept, scandalizată.
— Radu, îți dai seama ce spui?
— Foarte bine. Și trebuia să o spun cu mult timp în urmă. Oana, ai un soț. De ce nu a rămas el cu copiii? Îi ai pe părinții lui. Ne ai pe noi, pe mama și pe tata. De ce ați hotărât cu toții că Andreea este cea care trebuie să-și anuleze munca și să-ți execute ordinele?
— Pentru că a acceptat întotdeauna! strigă Oana. Până acum nu a refuzat niciodată!
— Până acum erai bolnavă, îi aminti Andreea încet. Te-am ajutat pentru că într-adevăr nu te descurcai. Astăzi nu ai nimic. Ai decis doar că poți dispune de mine.
După completarea documentelor, reprezentanții serviciului o avertizară pe Oana că repetarea unei asemenea situații ar putea avea urmări mult mai serioase.
Polițistul își încheie procesul-verbal și plecă împreună cu cei doi funcționari.
În apartament rămaseră doar membrii familiei.
Oana stătea pe canapea, ținându-i aproape pe copii și plângând în surdină. Doina se sprijinea de perete cu buzele strânse, iar Radu privea în podea.
— Andreea, rupse soacra tăcerea, înțelegi măcar ce ai făcut?
— Da. M-am apărat pe mine și mi-am apărat limitele.
— Ce limite? Ai făcut de rușine toată familia!
— Familia s-a făcut singură de rușine, răspunse Andreea. În clipa în care a hotărât că eu sunt o servitoare gratuită. În clipa în care mi s-a ordonat să tac. În clipa în care părerea mea a fost tratată ca și cum nu ar conta.
— Puteai să stai o singură zi cu copiii!
— Puteam, dacă mi s-ar fi cerut din timp și cu respect. Dacă m-ar fi întrebat cineva dacă sunt liberă. Dar voi m-ați pus în fața faptului împlinit și ați pretins să mă supun.
— Eu… începu Doina, apoi se opri. Nu am crezut că ești în stare să…
— Să ce? Să mă împotrivesc? Să nu înghit o umilință? Să vă amintesc că am și eu o voce?
Soacra nu mai spuse nimic.
Radu ridică privirea.
— Oana, îmbracă-i pe copii și pleacă acasă.
— Acasă unde? întrebă sora lui, cu ochii mari.
— La soțul tău. La părinții lui. La mama. Oriunde există un adult care acceptă dinainte să te ajute. Dar nu aici.
— Radu…
— Am spus tot. Și să nu mai vii fără invitație. Acesta este căminul meu și al Andreei. Aici nu îți lași copiii și nu îi dai ordine soției mele.
Doina își duse mâna la piept.
— Îți alungi propria soră?
— Îmi apăr soția, răspunse el ferm. Femeia pe care voi două ați umilit-o astăzi. Și pe care eu nu am sprijinit-o când trebuia.
Se întoarse spre Andreea.
— Iartă-mă.
Ea nu răspunse. Îi oferi doar o înclinare scurtă din cap.