A intrat un pas, apoi s-a oprit.
— Ești sigură?
Am dat din cap.
În aceeași clipă, din baie s-a auzit din nou vocea lui Vlad, de data asta mult mai neliniștită:
— Mara, termină! E o prostie!
Cătălin a înțeles fără alte cuvinte. Chipul i s-a schimbat — mai întâi neîncredere, apoi un zâmbet amar, scurt, care nu semăna deloc a zâmbet.
M-am apropiat de ușă și am întors încet cheia înapoi.
Clanța s-a mișcat aproape instantaneu. Ușa s-a deschis larg. În prag a apărut Vlad, înfășurat într-un prosop, cu părul ud și cu o expresie rătăcită pe față. În spatele lui stătea Raluca — palidă, cu părul desfăcut, pierdută și speriată.
Pentru câteva secunde s-a lăsat o liniște grea.
Cătălin se uita la ei de parcă încerca să se convingă că ceea ce vedea nu era real.
— Asta… a început Vlad, dar cuvintele i s-au rupt.
Raluca a făcut un pas înainte:
— Cătălin, pot să explic…
El a râs scurt. Fără bucurie, sec și gol.
— Să explici? a repetat. Chiar sunt curios cum.
Eu priveam totul ca din afară. Ca și cum nu aș fi fost soția trădată, ci o femeie întâmplătoare, ajunsă martoră la nenorocirea altora.
Vlad s-a întors spre mine:
— Mara, hai să vorbim. Nu e cum crezi.
Pentru prima dată de când intrasem în casă, l-am privit direct în ochi.
— Serios? am întrebat calm. Atunci spune-mi cum ar trebui să înțeleg.
A tăcut.
Raluca a încercat iar să spună ceva, dar Cătălin a ridicat mâna și a oprit-o.
— Ajunge, a rostit el încet. Niciun cuvânt în plus.
În cameră aerul devenise greu de respirat. Tensiunea parcă se îngroșase, densă și apăsătoare, ca înaintea unei furtuni.
Am trecut pe lângă ei, am intrat în living, m-am așezat în fotoliu și mi-am împreunat mâinile în poală. Atunci am înțeles limpede: nu mai exista drum înapoi. Nu poți pune la loc încrederea, nici viața obișnuită, nici micile bucurii care dimineață încă păreau firești.
Din hol ajungeau până la mine fraze rupte, începuturi de scuze, voci ridicate și răspunsuri scurte, tăioase. Nu m-am străduit să ascult.
După un timp, Vlad a intrat în living. Se îmbrăcase, dar arăta ca un om căruia i se smulsese pământul de sub picioare.
— Mara… a început.
Am ridicat mâna, oprindu-l.
— Nu, am spus încet. Nu acum.
A încremenit.
— O să-ți explic tot, a adăugat aproape în șoaptă.
Am clătinat din cap.
— Mai târziu. Poate. Dar nu acum.
Stătea în fața mea fără să știe ce să facă. Și pentru prima dată în toți anii noștri împreună l-am văzut altfel: nu ca pe bărbatul sigur pe el, nu ca pe omul calm pe care mă obișnuisem să mă sprijin, ci ca pe cineva dezorientat și speriat.
Dincolo de perete s-a trântit ușa de la intrare. Apoi s-au auzit pași. Cătălin plecase fără să-și ia rămas-bun. Raluca, după sunet, s-a grăbit după el.
Casa s-a scufundat din nou în tăcere.
Am închis ochii și am inspirat încet.
Totul se schimbase. Nu treptat, nu pe nesimțite, ci brutal — într-o singură secundă, într-un singur punct, într-un singur moment pe care nu aveam să-l mai pot șterge vreodată din memorie.
Cel mai ciudat era că, odată cu durerea, venise și altceva. O înțelegere rece, limpede, aproape calmă: se terminase viața pe care eu o crezusem a mea.
Am mai stat câteva clipe cu ochii închiși, lăsând liniștea să ocupe definitiv casa. Acum nu mă mai speria. Dimpotrivă, avea în ea ceva cinstit, ceva eliberat de prefăcătorie. Pentru prima dată după mult timp nu mai auzeam în jur cuvinte false și intonații familiare în spatele cărora se ascundea minciuna.
Vlad era lângă mine, dar nu se apropia. Îi simțeam prezența aproape fizic — încordată, prudentă, nesigură. Înainte găsea mereu cuvintele potrivite, știa să netezească orice conflict, să întoarcă discuția astfel încât nimic să nu pară atât de grav. Acum tăcea.
M-am ridicat încet din fotoliu și m-am apropiat de fereastră. Dincolo de geam era aceeași curte, aceleași alei drepte, același gard în spatele căruia, cu o zi înainte, viața părea simplă și ușor de înțeles. Totul rămăsese la locul lui. Doar eu mă schimbasem.
— De cât timp durează? am întrebat fără să mă întorc.
Nu mi-a răspuns imediat.
— Mara…
— Am pus o întrebare clară.
Pauza s-a lungit prea mult.
— De câteva luni, a spus în cele din urmă.
Cuvintele nu m-au mai lovit. S-au așezat doar peste dărâmături, ca ultima bucată de dovadă care confirma ceea ce deja știam.
Am dat din cap, deși el nu putea vedea.
— Înțeleg.
— A fost… complicat, a început el, ca și cum încerca să găsească o explicație cât de mică. N-am vrut să se ajungă aici.
M-am întors spre el.
— Dar s-a ajuns, am spus egal. Și tu nu ai făcut nimic ca să te oprești.
Și-a lăsat privirea în jos.
Am trecut pe lângă el și am intrat în dormitor. Am deschis dulapul, am scos o geantă de voiaj și am început să pun lucruri în ea. Mișcările mele erau precise, aproape mecanice. Tricouri, acte, încărcător, trusa de cosmetice — doar ce era necesar.
— Ce faci? a întrebat el, venind după mine.
— Plec.
A expirat brusc.
— Așteaptă. Nu lua decizia asta la nervi.
M-am oprit și m-am uitat la el.
— La nervi? am repetat. Chiar crezi că acum mai putem vorbi despre grabă?