Un bătrân zdrențăros care cerea un director pe nume era, se pare, destul de neobișnuit ca vestea să ajungă până la conducere.
După un minut, Radu apăru în capătul scării.
Părea că simțise mirosul înainte să-mi distingă trăsăturile.
Nu m-a recunoscut.
În fața lui erau doar bastonul vechi, paltonul murdar și o față neîngrijită.
— Scoateți-l afară, ordonă rece. Și verificați camerele. Vreau să știu cine l-a lăsat să intre și de unde îmi știe numele.
Agenții m-au prins cu grijă de brațe, pentru că vedeau doar un bătrân slăbit.
Radu nici măcar nu s-a uitat după mine în timp ce eram condus spre ieșire.
În aceeași seară, avocatul a venit la vilă cu un dosar gros. Cerusem actele mamei Mariei.
L-am deschis încet.
Numele femeii era Daniela.
Datele despre familie mi-au înghețat privirea pe pagină.
Recunoșteam acea ramură de familie.
Daniela provenea din familia surorii mai mici a Elenei — femeia despre care soția mea vorbise de atâtea ori noaptea târziu, cu voce joasă și cu lacrimi în ochi.
Sora care rupsese orice legătură cu ea și dispăruse împreună cu fiica ei, fără să-i permită Elenei nici măcar să-și țină nepoata în brațe.
Am rămas mult timp nemișcat.
Singura persoană care se oprise lângă mine în magazin, singurul copil care mă văzuse ca pe o ființă omenească, era ultimul om din lume în ale cărui vene curgea sângele familiei Elenei.
A doua zi urma să intru pentru ultima dată în sala consiliului de administrație.
De data aceasta fără mască.
Am ajuns la sediul companiei într-un costum gri-închis croit impecabil. Părul argintiu era pieptănat pe spate, iar în loc să mă sprijin în baston, mergeam drept, cu pas liniștit și sigur.
Ușile sălii de ședințe s-au deschis exact când Radu stătea lângă ecran și prezenta un slide intitulat „Planul de transfer al conducerii”.
M-am așezat în capul mesei.
Fața lui Radu s-a albit.
— Domnule, eu… nu ne așteptam să veniți.
Am împins un dosar pe suprafața lucioasă a mesei, direct spre el.
— Aici este înregistrarea camerelor din magazinul principal. Sistemul audio din cabinetul meu a înregistrat convorbirea ta de joia trecută. Fiecare cuvânt. Iar aici sunt rapoartele fabricate împotriva femeii care lucrează în tura de noapte.
Am deschis dosarul Danielei.
— Daniela. Nouăsprezece luni în companie. Nicio abatere până când pe documente a început să apară semnătura ta.
Radu își reveni suficient cât să vorbească.
— Pot explica fiecare rând.
L-am privit drept în ochi.
— M-ai numit un sac de bani pe picioare, Radu. Te-am auzit. Eram la trei pași de tine, îmbrăcat în zdrențe.
În jurul mesei se făcu liniște.
Membrii consiliului și-au întors încet privirile spre el.
— Ești concediat, am spus. De restul se ocupă departamentul juridic. Părăsești clădirea astăzi.
Radu și-a deschis gura, dar nu a scos niciun sunet.
Apoi s-a întors și a ieșit fără un cuvânt.
I-am cerut asistentei mele să le aducă pe Maria și pe mama ei.
Au intrat ținându-se strâns de mână.
Maria purta aceeași uniformă școlară decolorată.
M-a privit lung, încercând parcă să împace chipul bărbatului din costum cu bătrânul murdar de lângă supermarket.
— Domnule? șopti ea. Sunteți… bine?
Am zâmbit.
— Mai bine decât am fost în ultimii treizeci de ani.
M-am lăsat încet în genunchi în fața ei, ca să fim la același nivel.
— Numele meu este pe clădirea în care ne aflăm. Iar familia mamei tale se trage din sora Elenei.
Ochii Danielei s-au umplut de lacrimi.
— Elena a fost mătușa mea.
Am simțit că vocea îmi tremură.
— Elena a fost soția mea.
Daniela și-a dus ambele mâini la gură și s-a lăsat grea pe un scaun.
Maria m-a privit câteva clipe, apoi s-a apropiat și mi s-a urcat în poală cu o naturalețe care m-a făcut să simt că o cunoscusem dintotdeauna.
Mi-am așezat brațele în jurul ei.
— Nu vreau doar să vă las banii mei, am spus. Vreau să vă las un fond, un viitor și tot timpul care mi-a mai rămas. Dar numai dacă voi două acceptați să mă primiți în viața voastră.
În seara aceea am stat la masa mică din bucătăria lor și am mâncat tocană de vită dintr-o cană veche, ciobită la margine.
Nu era marmură sub coatele mele. Nu ticăia nicio pendulă veche într-o casă goală. În jurul mesei se auzeau voci.
Pentru prima dată din 1989, nu mai eram cel mai singur om din toată România.