Înăuntru era nevoie de renovare, dar camerele erau luminoase, iar casa avea ceva cald și primitor.
Stând în iarba udă, printre meri, Elena simți pentru prima dată după foarte mulți ani ceva ce semăna cu adevărata fericire.
Aici putea să transforme în realitate visurile pe care aproape le uitase.
Să planteze flori.
Să facă o grădină de legume.
Să pună coacăze și zmeură.
Să ridice un foișor.
Să înceapă o viață nouă.
În seara aceleiași zile o sună Adrian.
— Lenuța, pot să vin? Trebuie să vorbim.
— Vino, — răspunse ea calm.
Apăru cam peste o oră.
Arăta rău.
Avea fața trasă, hainele șifonate și cearcăne întunecate sub ochi.
— Lenuța, am făcut o greșeală. Iartă-mă.
— Intră, — spuse ea. — Bei un ceai?
— Beau.
Adrian se așeză la masă și aproape imediat își îndreptă umerii din obișnuință, ca și cum redevenise stăpânul de drept al apartamentului.
— Știi, cu Bianca totul s-a dovedit mult mai complicat decât credeam. E tânără. Vrea restaurante, distracții, călătorii, cadouri scumpe. Iar eu n-am atâția bani câți își imagina ea.
— Înțeleg, — spuse Elena, turnând ceaiul în cești.
— Și, în general, după ce am locuit cu ea, mi-am dat seama cât de mult însemni pentru mine. Noi avem douăzeci de ani împreună. Nu poți șterge pur și simplu atâția ani.
— Sigur că nu poți.
Auzindu-i tonul liniștit, Adrian se învioră vizibil.
— Vreau să mă întorc, Lenuța. Hai să o luăm de la început. Poate chiar cumpărăm casa aceea de vacanță pe care ți-ai dorit-o mereu.
Elena îi puse ceașca în față și îl privi atent.
— M-ai părăsit pe mine, „bătrâna”, și ai plecat la una tânără. Acum de ce te-ai întors? Ai auzit de moștenire? — îl întrebă, apoi izbucni în râs chiar în fața lui.
Adrian păli brusc.
— Ce moștenire? Despre ce bani vorbești?
— Despre casa din Ilfov. Despre casa de vacanță. Despre conturile bancare. Chiar crezi că nu înțeleg nimic?
— Lenuța, ce legătură are asta? Eu doar mi-am dat seama că…
— Ți-ai dat seama că e prea scump să întreții o amantă tânără. Iar aici a rămas soția care, dintr-odată, are bani. Foarte comod.
Adrian întinse mâna spre ea, dar Elena se trase imediat înapoi.
— Nu mă atinge.
— Lenuța, de ce vorbești așa? Ce importanță are dacă există sau nu o moștenire? Cel mai important sunt sentimentele noastre.
— Sentimentele? — Elena se ridică de la masă. — Douăzeci de ani mi-ai repetat că sunt grasă, îmbătrânită și neinteresantă pentru nimeni. Ai râs de visurile mele și mi-ai spus că mă ocup de prostii. Iar acum, dintr-odată, ți-ai amintit de iubire?
— Am fost un prost. Iartă-mă.
— Nu te iert. Și nu te primesc înapoi.
— Și ce o să faci singură? Unde o să te duci?
— O să mă mut în casa mea. O să-mi cresc grădina.
— Lenuța, revino-ți. Tu ești om de oraș. Ești obișnuită cu apartamentul, cu confortul, cu o viață normală.
— Nu cu confortul m-am obișnuit, Adi. M-am obișnuit să înghit umilințe. Dar de obiceiul ăsta am de gând să scap.
Încă aproape o jumătate de oră Adrian încercă să o facă să se răzgândească.
Promitea că se va schimba.
Jura că o iubește.
Vorbea despre viitorul lor împreună.
O asigura că este gata să-i îndeplinească toate visurile vechi.
Elena însă nu cedă.
— Pleacă, Adi. Și să nu mai vii aici.
După ce ușa se închise în urma lui, Elena scoase o coală albă și se așeză la masă.
Începu să facă un plan.
Ce flori avea să planteze lângă casă.
Unde urma să pună straturile de legume.
Din ce cameră să înceapă renovarea.
Ce fel de foișor să ridice între meri.
Pentru prima dată după foarte mulți ani se simțea cu adevărat fericită.
Nu din cauza banilor.
Nu pentru că reușise să-i dea fostului soț o lecție.
Ci pentru că, de acum înainte, putea trăi exact așa cum își dorise dintotdeauna.
Primăvara, Elena se mută definitiv în casa din Ilfov.
Oamenii din zonă și vecinii care veneau acolo în weekend o primiră cu bunătate.
Tanti Florica, vecina în vârstă, o învăță cum să îngrijească pomii și răsadurile.
Iar nea Ion, care locuia alături, o ajută să pună la punct acoperișul, pridvorul și gardul vechi.
În fiecare zi, Elena lucra în grădină.
Mâinile i se întăriseră, pielea i se bronzase, iar în păr îi apăruseră și mai multe fire albe.
Dar ochii îi străluceau din nou.
Pentru prima dată după ani întregi simțea că este vie.
Adrian o mai suna din când în când.
Încerca să afle cum o duce, sugera să se vadă și se oferea să o ajute.
Elena îi răspundea scurt, calm și politicos.
Ca și cum ar fi vorbit cu o cunoștință îndepărtată.
Toamna, în timp ce aduna prima recoltă de mere, înțelese pe neașteptate că exact acel moment însemna fericirea adevărată.
Nu era legată de un bărbat.
Nu putea fi măsurată prin suma dintr-un cont bancar.
Fericirea era libertatea de a te trezi dimineața și de a face ceea ce iubești.
Să fii tu însăți.
Să nu te justifici.
Să nu înghiți ironii.
Să nu trăiești cu teama că cineva se va supăra.
Banii mătușii Ileana îi cheltuia cu grijă.
Renovă casa.
Cumpără puieți buni.
Refăcu anexele gospodărești.
Restul banilor rămâneau liniștiți în bancă și aproape că nu-i ocupau gândurile.
Înțelesese că adevărata bogăție nu stă în cifrele dintr-un extras de cont.
Bogăția înseamnă ca dimineața să nu te trezească alarma ascuțită și vocea iritată a soțului, ci cântecul păsărilor de la fereastră și dorința de a trăi o nouă zi.
Iarna, Elena se înscrise la cursuri de design peisagistic.
Iar în primăvară plănuia să deschidă o mică pepinieră de plante.
Viața ei se umplea din nou de sens, de planuri și de culori.
Adrian rămase în oraș.
Cu serviciul lui, cu alergătura fără sfârșit, cu grijile financiare și cu încercările lui nesfârșite de a recăpăta senzația tinereții.
Uneori Elena își amintea de el.
Fără ură.
Aproape cu milă.
Căutase atât de mult fericirea exact acolo unde nu se afla, încât la final nu-și pierduse doar soția.
Se pierduse și pe sine.
Dar asta nu mai era grija ei.
Povestea ei abia începea.
În casa veche dintre meri.
Lângă straturile de flori.
În grădina pe care o făcea cu propriile mâini.